What are the opening hours?

Monday 10:00 - 18:00 Tuesday 10:00 - 18:00 Wednesday 10:00 - 18:00 Thursday 10:00 - 18:00 Friday 10:00 - 15:00 Saturday 10:00 - 13:00

TraiFIT, Bucharest (2026)

02/09/2026

Se spune că fiscalitatea este sclavagism modern. Statul îți ia o parte din ceea ce produci și, dacă nu-i dai, îți amintește cine ține cheia de la ușă. Poate că uneori taxarea devine excesivă, nedreaptă sau sufocantă. Poate că trebuie schimbată. Dar există o întrebare pe care n-o prea pune nimeni: ce facem cu omul care își revendică libertatea fiscală în timp ce își pierde, bucată cu bucată, libertatea biologică?

Și să lămurim ceva de la început: de ce îi spunem „bou din cireadă”? Nu pentru că boul ar fi prost. Ar fi nedrept față de bou. Boul nu-și face teorii despre fiscalitate, nu se laudă cu libertatea și nici nu încearcă să demonstreze că țuica lui de casă este mai sănătoasă decât orice produs controlat. El își vede de cireadă. Omul, în schimb, are posibilitatea cunoașterii și alege să stea în jugul mentalității lui.

Berbecul merge în turmă. Boul merge în cireadă. Omul poate merge unde vrea. Numai că, uneori, preferă cireada.

Îl vezi cm aleargă după nefiscalizat fiindcă e mai ieftin: vin făcut în curte, țuică făcută în beci, mâncare „tradițională”, grăsime cât să lucească lingura, alcool, tutun, droguri și tot ce-i mai trece prin cap. Dacă-i vorbești despre sănătate, te privește ca pe unul care vrea să-i confiște tradiția. El nu vrea cunoaștere. Vrea preț mic.

Și aici apare ironia: ca să economisească niște bani, omul își amanetează sănătatea.

Fură din fiscalitate și, în același timp, se fură pe sine.

Alcoolul făcut în casă nu devine elixir pentru că are damigeana în pod. Tot alcool este. Iar „tradițional” nu înseamnă „sănătos”. Uneori înseamnă doar că prostia a avut suficient timp să îmbătrânească și să primească certificat de autenticitate.

Cireada aplaudă: „E mai ieftin! Fără bon! Fără taxe! Să nu ne mai jupoaie statul!”

Numai că statul pe care îl înjuri când îți cere contribuția este statul la care alergi când corpul tău, după ani de alcool, excese și nepăsare, îți trimite nota de plată.

Și atunci nu mai vrei moașa, descântecul sau popa cu lumânarea. Vrei medicul, chirurgul, ambulanța, aparatura și spitalul. Vrei medicina pe care n-o poate înlocui nici rugăciunea, nici cazanul din curte. Iar când te doare suficient de tare, nu mai întrebi dacă medicul are suflet, dacă spitalul este de stat sau privat și nici dacă primești mântuirea cu bon fiscal. Vrei să fii reparat.

Și aici apare șmecheria amară a sistemului: statul te lasă să fii liber până la poarta spitalului, iar când ajungi acolo, începe să-ți amintească prețul libertății. Pentru că medicii trebuie formați, spitalele trebuie construite, aparatura trebuie cumpărată, sistemul trebuie finanțat. Fie că ajungi la stat, fie că ajungi la privat, boala are talentul de a transforma economiile unei vieți în bani de tratament. Ai economisit la tarabă și plătești la capătul drumului.

Și poate că aici este cinismul suprem: statul știe că omul își poate permite să fie inconștient, dar tot statul va trebui, într-un fel sau altul, să gestioneze consecințele inconștienței lui. Îți vinde lumea prin reclame — alcool, fast-food, McDonald’s și toate minunile ambalate ale civilizației moderne — îți colectează taxele când consumi și, când organismul cedează, îți oferă sistemul medical care încearcă să te repare.

Ce afacere!

Tu ai vrut nefiscalizare.

Ai vrut să fie mai ieftin.

Ai vrut „tradițional”.

Ai vrut să faci ce te taie capul.

Ai vrut libertate.

Statul ți-a spus: bine.

Iar după treizeci de ani, când te întinzi pe masa de operație, îți întinde nota.

Atunci poate că întrebarea nu mai este dacă fiscalitatea este sclavagism modern. Poate că trebuie să întrebăm și dacă omul nu a devenit sclavul propriei prostii: captiv în alcool, în mâncare, în dependențe, în tradiții și în mentalitatea cirezii.

Pentru că dacă vrem să criticăm statul, să-l criticăm pentru ceea ce face. Dacă vrem să criticăm fiscalitatea, s-o facem cu argumente. Dar să nu confundăm libertatea cu dreptul de a ne distruge singuri și apoi cu pretenția ca societatea să ne repare.

Există o ironie pe care n-o mai poate fiscaliza nimeni:

ai fugit de taxe ca să plătești mai puțin, ai mâncat mai ieftin ca să economisești, ai băut mai ieftin ca să te distrezi, ți-ai făcut sănătatea praf ca să nu dai bani statului — iar când vine nota de plată a propriului trup, o prezinți societății.

Și atunci poate că nu mai vorbim despre fiscalitate.

Vorbim despre cea mai proastă afacere pe care o poate face un om: să fure din preț și să plătească diferența cu propria viață.

Iar boul, săracul, nici măcar nu știe că este în cireadă.

Omul știe. Și tocmai aici începe tragedia.

01/09/2026

Oare cât mai permitem, ca oameni și ca societate, furtul acesta de sănătate ambalat frumos în marketing, tradiție, șmecherie și înțelepciunea ancestrală a lui „așa se face”? De ce n-avem curajul să-i spunem boului că e bou atunci când îl vedem rumegând liniștit în jugul hoției, al alcoolului, al tutunului, al drogurilor, al excesului alimentar sau al așa-zisei mâncări tradiționale, reinventată strategic de marketing ca să mai monetizeze cineva o regiune, o poveste și, eventual, și ficatul consumatorului?

Și ce mai contează dacă e turmă sau cireadă? Poate că există o diferență zoologică, dar în viața socială gardul este același. Când cineva ne spune că „asta e tradiția”, „asta face toată lumea”, „asta e sănătos” sau că într-o anumită cireadă numai proteina animală contează, noi nu mai verificăm nimic. Luăm verdictul de la berbecul din față și-l dăm mai departe, până când ajunge dogmă. Apoi ne mirăm că stăm cu inflamația în brațe și cu aciditatea pe post de rudă apropiată.

Avem cirezi în partide, turme în găști, comunități care ajung uneori mici stâne cu regulament interior, cercuri care se închid peste propriile convingeri și societăți întregi care se organizează în jurul aceleiași idei: „dacă facem toți, trebuie să fie bine”. Ne mutăm dintr-o turmă în alta, schimbăm doar ciobanul, sloganul, comunitatea sau tricoul, dar jugul îl păstrăm cu sfințenie. Și, culmea, ne imaginăm că suntem liberi.

Avem chiar și comunități care ar trebui să ne apropie, dar care, atunci când devin incapabile să accepte întrebarea, diferența sau îndoiala, se transformă în garduri cu oameni înăuntru. Pentru că o comunitate sănătoasă nu este cea în care toți gândesc la fel, ci aceea în care poți spune „cred că greșim” fără să fii trimis imediat la păscut.

Poate că aici este adevăratul furt. Nu doar că ne furăm sănătatea. Ne furăm curajul de a spune „nu”, discernământul de a întreba, libertatea de a ne exprima și puterea de a ieși din rând. De ce ne este mai frică să-i spunem unuia că bate câmpii decât să-l urmăm până în prăpastie?

Iar dacă tot ne jucăm cu Dumnezeu și dracul, poate că nu sunt chiar atât de departe unul de altul. Poate sunt două fețe ale aceleiași monede: Dumnezeu — altruismul; dracul — ego-ul. Și poate că la dracu’ nu ne trimite nimeni. Ajungem singuri acolo, de fiecare dată când ego-ul ne convinge că trebuie să avem dreptate, să consumăm ce consumă turma, să acceptăm ce ni se vinde și să tăcem atunci când ar trebui să spunem adevărul.

Nu contează dacă ești bou, oaie sau berbec. Nici dacă mergi în turmă, cireadă, gașcă, comunitate, partid sau societate. Contează ce se întâmplă în interiorul tău.

Pentru că cel mai mare furt nu este atunci când cineva îți ia banii din buzunar. Este atunci când, cu zâmbetul pe buze, îți ia sănătatea, discernământul și libertatea de a spune: „Nu. Asta nu-mi face bine.”

Poate că nu trebuie să spargem gardurile tuturor turmelor. Poate că trebuie doar să învățăm să nu mai confundăm gardul cu siguranța și turma cu adevărul.

Iar în ziua în care omul își dă jos singur jugul, hoțul rămâne, pentru prima dată, fără ce să mai fure.

31/08/2026

Ca să ajungi la un anumit nivel de deșteptăciune, trebuie să renunți la câteva povești frumoase. Una dintre ele este aceea că omul care îți vinde ceva este, înainte de toate, preocupat de binele tău. Nu. Este preocupat de afacerea lui, iar afacerea lui trăiește din banii tăi. Restul — ospitalitate, omenie, zâmbet, „hai, că ești de-al nostru” — poate fi foarte bine ambalajul comercial al tranzacției.

De unde această încredere că vei primi mâncare bio, naturală, „sută la sută”, doar pentru că așa spune povestea? Dacă există o modalitate de a controla producția, de a reduce costurile, de a crește randamentul sau de a transforma o roșie banală într-o experiență „tradițională”, poți fi sigur că cineva va lua în calcul posibilitatea. Iar dacă turistul adulmecă „autenticul” ca pe o relicvă sfântă, cu atât mai bine: îi pui două borcane pe masă, o poveste despre bunica, trei fire de busuioc și ai construit instantaneu patrimoniul gastronomic al comunei.

Problema este că ospitalitatea și omenia devin foarte interesante atunci când le pui lângă fiscalitate. Cât timp turistul stă la masă, admiră grădina și ascultă povestea despre cât de natural este totul, omul este gazdă, sufletist, primitor. Dar spune-i că ar trebui să-și declare veniturile, să respecte regulile și să trateze activitatea ca pe o afacere, iar uneori dispare omenia mai repede decât dispare pâinea din coș. Dintr-odată, turistul nu mai este „musafirul nostru”, ci aproape dușmanul care vrea să-i ia pâinea de la gură.

Și aici apare paradoxul: dacă fiscalitatea este proastă, complicată sau nedreaptă, asta poate explica frustrarea omului, dar nu transformă automat nedeclararea veniturilor într-o virtute. Nu te obligă nimeni să faci pe ospitalierul dacă nu vrei să muncești în condițiile legale ale unei activități comerciale. Poți să bagi lopata în pământ, să cultivi roșii, să produci ceva, să construiești o activitate adevărată. Numai că munca cere timp, disciplină și sudoare. E mult mai comod să primești turistul în ogradă, să-i vinzi cazare, mâncare și povestea „de la țară”, iar partea mai puțin romantică a afacerii să rămână undeva în ceață.

E mai ușor să fii șmecher decât gospodar. Mai ușor să vinzi imaginea grădinii decât să muncești în ea. Mai ușor să exploatezi pofta omului decât să-i educi gustul.

Iar românul, când vine vorba de pofte, este uneori ca boul în jug: dacă vede scris „tradițional”, pornește înainte fără să mai întrebe ce se află în iesle. Adulmecă o zacuscă, o slăninuță, o murătură și trei cuvinte despre „rețeta bunicii” și gata — i s-a activat nostalgia, i s-a înmuiat discernământul și portofelul începe să respire singur.

Mai ales omul crescut între patru pereți de beton, care n-a băgat niciodată mâna în pământ și n-a văzut o roșie crescând în afară de raftul supermarketului, poate fi impresionat profund de o găleată cu pământ lângă o masă de plastic. Pentru el, asta este aproape National Geographic.

Dar să nu ne amăgim: dacă tu nu controlezi ce intră în farfuria ta, dacă nu știi cine produce, cm produce și ce interese are cel care îți vinde, atunci nu ești un consumator informat. Ești doar un turist care a venit să cumpere o poveste și a primit-o, frumos împachetată, cu sos de „autenticitate” peste.

Iar povestea cu omul care îți vrea binele, în timp ce tu îi lași banii pe masă, este foarte frumoasă. Aproape la fel de frumoasă ca povestea cu Moș Crăciun.

Doar că Moș Crăciun nu-ți cere bani pentru cazare.

31/08/2026

Cred că este doar o chestiune de timp până când vor exista și victime, ucise pe via Transilvanica. La ce reclamă si setup mental există, pare inevitabil 🤷🏻‍♂️ mai ales la cm atrage acest traseu atât beția cât și mâncatul așa zis tradițional.

31/08/2026

Da, poate să-ți placă România așa cm e. La fel cm poate să-ți placă circul.

Te poți încânta de România cu bețivăneala ei, cu mesele ei așa-zis tradiționale, departe de sănătate și de orice stil de viață sănătos. Te poți bucura de grăsime, de sare, de făină — multă făină ultra-hiper-procesată. Te poți bucura de alcool, de tutun, de droguri și, dacă vrei, poți pune toate astea sub eticheta nobilă de „tradiție”.

Românul dansează, cântă, se bucură, este ospitalier. Ce frumos sună!

Și mai frumos sună când șmecheria devine virtute. Când nerespectarea legii devine inteligență. Când găsești portița prin care să fentezi statul și te lauzi că l-ai păcălit. Statul e prost, sigur. Dar, ce să vezi, statul este făcut tot de români. Așa că uneori rămâne întrebarea: statul prost și românul șmecher sau românul prost și statul șmecher?

Important e să aplauzi.

Pentru că hoția pe care o aperi nu-ți apără sănătatea. Îți apără furtul de sănătate. Îți apără mâncatul prost, băutul prost, consumul prost, obiceiurile proaste. Îți apără, de fapt, propria imagine.

Tu, cel care aplauzi, te recunoști în ceea ce aplauzi.

Nu te deranjează circul pentru că, într-un fel, circul este și în tine.

Te duci să te „descoperi”, dar găsești doar oglinzi. Și culmea este că îți plac. Pentru că nu vrei schimbarea. Vrei confirmarea.

Ești în turmă. Uneori oaie, alteori bou, alteori vită — după program. Te așezi la coadă la merdenea și îți aperi onoarea culinară cu aceeași înverșunare cu care alții își apără prostiile. Și dacă cineva îți spune că poate n-ar trebui să transformi făina, sarea și grăsimea în religie națională, îl privești ca pe un dușman al poporului.

Apoi pleci liniștit și declari:

„România este frumoasă!”

Sigur că este.

Mai ales când nu te uiți în oglindă.

Ne adunăm în jurul mesei, în jurul birtului, în jurul hoției, în jurul prostiei și ne unim în ceea ce avem mai sigur: capacitatea de a ne apăra propriile slăbiciuni.

Aplaudăm bețivăneala. Aplaudăm excesul. Aplaudăm șmecheria. Aplaudăm omul care „bea, muncește și bea”, pentru că, nu-i așa, ăsta e bărbat adevărat. Femeia trebuie să fie „zdravănă”. Iar dacă omul dă cu pumnul în masă și se laudă că s-ar bate și cu ursul, deja avem material de patrimoniu cultural.

Și atunci, da, promovăm România.

O arătăm lumii întregi: uite cât de șmecheri suntem, uite cultura noastră, uite spiritualitatea noastră, uite masa noastră.

Numai că există o diferență între a iubi un loc și a-i aplauda toate bolile.

Poate să-ți placă România fără să aplauzi circul din ea.

Pentru că, atunci când un animal este chinuit pentru amuzamentul tău, îl poți numi spectacol. Poți aplauda. Poți spune că „asta-i tradiția”.

Dar dacă te uiți suficient de atent, poate observi că animalul din arenă nu este singur.

Uneori, spectatorul este cel care stă în cușcă.

Și aplaudă.

Pentru că se recunoaște în spectacol.

Iar când, într-o zi, începe să arate cu degetul către hoț, prost, gurmand, bețiv, nesimțit sau ignorant, să nu se mire dacă toate aceste personaje se întorc spre el.

Nu-l lovesc cu rahat. Nici măcar din ăla turcesc, dacă vrem să păstrăm circul în registrul internațional.

Îl lovesc cu ceva mult mai simplu: cu o oglindă.

Cu o oglindă în care îi arăți masa lui, cu toate farfuriile, paharele și justificările ei. Îi arăți poza cu zecile de oameni îngrămădiți în jurul mesei și-i spui: uite, asta aperi. Uite câți boi stau aici și se aplaudă unii pe alții. Uite turma. Uite ce numești tu cultură. Uite ce numești tu tradiție. Uite ce numești tu România frumoasă.

Și atunci începe adevărata reprezentație.

Pentru că nu te poți băga între o turmă de oameni drogați de alcool, de tutun, de mâncare, de excese și de propriile justificări și să te aștepți să faci revoluție între felul întâi și desert.

Turma nu se schimbă cu forța.

Se schimbă greu.

Se schimbă unul câte unul.

Se schimbă atunci când unul dintre ei începe să se uite în oglindă și, pentru prima dată, nu mai aplaudă ce vede.

Acolo începe schimbarea.

Nu când strigi mai tare decât turma.

Ci când unul din turmă își dă seama că nu mai vrea să fie parte din spectacol. 🤷🏻‍♂️

30/08/2026

Nu contest: Via Transilvanica este drumul care unește. După aproape 700 de kilometri, n-am cm să spun altceva. Dar mersul meu n-a fost să caut povestea din broșură, ci realitatea din teren. Și, după atâta drum, am început să mă întreb nu dacă unește, ci în jurul a ce ne unește.

N-am mers să le cer gazdelor să-mi gătească „sănătos”, să-mi facă meniul după capul meu sau să-mi îndeplinească pretențiile unui nutriționist. Tocmai asta am vrut să evit. Am vrut să văd ce primește omul obișnuit când ajunge obosit și întreabă: „Ce aveți de mâncare?” Pentru că sănătos nu înseamnă quinoa, ingrediente exotice sau farfurii de Instagram. Poate însemna o mâncare simplă, din două-trei ingrediente, o mâncare de post, niște legume, o supă, o fiertură care să te ajute să te refaci după zeci de kilometri, efort, transpirație și deshidratare.

Când ai mers o zi întreagă, poate nu vrei încă o demonstrație de ospitalitate în trei acte: carne, brânză și desert. Poate vrei ca hrana să fie parte din recuperarea ta, nu premiul pentru că ai supraviețuit kilometrilor. N-ai venit să te îndopi. Ai venit să mergi, să gândești, să respiri, să te apropii de natură și, de ce nu, de tine. Să faci din călătorie și din mers o formă de sănătate și de spiritualitate.

Sigur, dacă îi ceri ceva anume și plătești cât trebuie, unii îți pot găti orice. Îți dau și coaie de elefant, dacă găsesc elefantul și prețul este corect. Dar asta nu mă interesează. Mă interesează oferta lor firească, ceea ce au pregătit pentru turist, fără să le explic eu ce înseamnă alimentația echilibrată.

Și aici începe adevărata comedie.

Suni, rezervi, iar uneori auzi: „Nu suntem pregătiți, n-avem mâncare.” Păi dacă turistul este clientul tău, pentru cine te pregătești? Poate pentru asta trebuie făcută întâi o oprire strategică la supermarket.

Și atunci apare întrebarea care mă urmărește prin satele României: de unde, mă, dracului, vine materia primă pentru tot acest „tradițional”?

Mergi prin gospodării și vezi atât de puține grădini încât uneori ai impresia că pătrunjelul a devenit specie protejată. Nu vezi suficientă producție locală care să susțină povestea din farfurie. Dar mâncarea apare. Carne, brânză, smântână, pâine, papanași, făină albă, ulei rafinat.

Și atunci înțelegi.

Lidl.

Poate cea mai importantă bornă nevăzută de pe traseu. Rețeta e de la bunica, povestea e autentică, dar materia primă vine din supermarket. Tradiția este locală; aprovizionarea, mai puțin.

Apoi ne unește alcoolul. „Hai, ia un păhărel, că doar suntem oameni!” Refuzi și parcă ai refuzat nu doar băutura, ci și prietenia, ospitalitatea și certificatul de român adevărat.

Ne unește și masa încărcată, adevăratul altar al ospitalității. Dacă masa nu geme, parcă gazda nu și-a făcut datoria. Iar dacă ai făcut masa, trebuie să o și fotografiezi. Pe grupuri vezi un veritabil campionat național de ceaune și farfurii: carne peste carne, mâncare peste mâncare, până când masa pare să aibă nevoie ea însăși de recuperare.

Poza trebuie să spună: „Uite ce gazdă șmecheră sunt!”

Și atunci mă întreb: dacă tot fotografiem masa, de ce nu fotografiem și bonul fiscal? Ar fi fotografia completă: ceaunul în prim-plan, papanașii în lateral și bonul fiscal, timid, undeva în colț.

Dacă autoritățile ar vrea să-și facă o idee unde merită să verifice, aproape că ar avea deja albumul gata. Moace, mese, ceaune, ospățuri. Ar mai trebui doar să întrebe, fără poezie:

„Bun. Și bonul?”

Iar răspunsul național îl știm deja: „Lasă, mă, că o viață ai!”

Da. O viață ai. Dar nu trebuie s-o mănânci pe toată într-un weekend.

Pentru că aici apare și marea ipocrizie a „tradiționalului”: dacă ceva este „ca la bunica”, devine automat bun, sănătos și demn de laudă. Nu. Tradiționalul nu este certificat nutrițional. Ospitalitatea nu înseamnă să te îndopi, iar o masă mare nu înseamnă neapărat o masă bună.

Și, când întrebi de ceva simplu — o mâncare de post, niște legume, o supă, o fiertură, ceva care să-ți ajute organismul după efort — parcă ai cerut schimbarea Constituției.

Asta este, de fapt, problema: nu că nu poți obține altceva dacă insiști, ci că trebuie să insiști.

Mai avem câinii de la stâne, care uneori par să considere traseul proprietate privată și turistul un intrus. Mai avem alcool, bere, povești despre substanțe și căutări de ciuperci halucinogene. Mai avem întrebări legitime despre prepararea alimentelor, despre animale sacrificate și despre condițiile în care ajung anumite produse în farfuria turistului.

Nu spun că toate locurile sunt la fel și nici că toți oamenii fac toate lucrurile astea. Spun că, după sute de kilometri, tiparele sunt imposibil de ignorat.

Și tocmai aici este antiteza care mă interesează.

Ni se spune că Via Transilvanica unește oamenii în jurul naturii, al autenticității, al ospitalității și al tradiției.

Eu am văzut că uneori ne unește în jurul alcoolului, al mesei până la refuz, al fotografiei de fațadă, al supermarketului, al falsului tradițional, al merdenelei și al mentalității „lasă, mă, că merge și-așa”.

Și, uneori, chiar în jurul ideii că fiscalizarea este o pedeapsă pentru omul care muncește.

De aceea i-aș spune, mai nou:

Via Nefiscalizată.

Pentru că un drum nu ne face automat mai buni, mai sănătoși sau mai autentici. Doar ne pune în mișcare și ne dă ocazia să ne vedem mai bine.

Iar dacă acesta este un drum care unește, atunci poate că merită să avem curajul să spunem și ce anume ne unește: nu doar peisajul și povestea frumoasă, ci și reflexele, excesele, ipocriziile și mentalitățile pe care le cărăm cu noi.

Pentru că adevărata autenticitate nu este masa cât mai plină, poza cât mai frumoasă sau povestea cât mai tradițională.

Autenticitatea începe în momentul în care nu ne mai fotografiem doar masa, ci avem curajul să ne privim și pe noi la ea. 🤷🏻‍♂️

29/08/2026

Eu nu mai beau cafea. De fapt, nu mai beau cafea de ceva timp. Și acum ar fi foarte ușor să fac pe deșteptul și să încep cu adenozina, receptorii, cortizolul și toate explicațiile care îți dau impresia că ai descoperit secretul universului pentru că ai renunțat la espresso. Dar nu despre cafea este povestea.

Povestea este că pot să-mi spun părerea despre cafea fix într-o cafenea, fără să trebuiască să-mi cer scuze că am o altă perspectivă decât produsul care se vinde acolo. Și mai interesant este să pot sta de vorbă cu omul care vinde cafea, iar el să-mi spună firesc: „Da, știu. Am și eu părerea mea despre cafea. Doar că eu din asta fac bani.” Și aici mi se pare că începe o formă de normalitate: omul are o meserie, o îndeletnicire, vinde cafea și nu trebuie să pretindă că espresso-ul este sănătate turnată în ceașcă pentru a-și câștiga existența.

Pe mine, de fapt, mă atrag oamenii și poveștile lor. Mă atrag oamenii care pot înțelege nuanțele unui stil de viață sănătos, care pot recunoaște că atunci când consumă alcool poate exista o dependență, că anumite alimente pe care le mănâncă zilnic nu sunt tocmai sănătoase și că, dacă vor, există lucruri de schimbat. Nu mă deranjează povestea omului. O ascult, o urmăresc, o înțeleg. Dar faptul că ascult o poveste nu înseamnă că o și aprob.

Povestea ta este o parte din realitatea ta, nu adevărul absolut despre realitate.

Și dacă, la un moment dat, simt că nu mai am nimic de primit din ea, plec. Nu sunt obligat să rămân captiv într-o poveste doar pentru că omul care o spune nu poate ieși din ea. Asta nu este lipsă de respect. Este libertatea de a alege ce lași să intre în tine.

De aceea intru într-o cafenea și, culmea, nu beau cafea.

„Nu bei cafea?”

„Nu.”

Și atunci apare întrebarea care face diferența dintre comerț și ospitalitate: „Bine, atunci cu ce te servesc? Cu o apă, cu un ceai, cu o vorbă, cu o discuție? Ce vrei?”

Asta mă atrage într-o cafenea. Nu neapărat cafeaua, ci posibilitatea de socializare. Cafeaua este uneori doar pretextul. Mâncarea este un alt pretext pentru aceeași masă, iar alcoolul a fost, de atâtea ori, pretextul pentru a ne mai da jos inhibițiile. Dar poate exista și socializare fără stimulent, fără merdenea, fără pahar și fără să trebuiască să înghiți ceva ca să poți vorbi cu omul de lângă tine.

Și atunci pot să vorbesc despre cafea chiar în casa celui care o vinde. Vorba aia, despre funie în casa spânzuratului.

Numai că omul matur nu se simte amenințat.

Nu-mi spune: „Atunci ce cauți aici?” Nu-mi spune că nu înțeleg tradiția, că sunt cu nasul pe sus sau că trebuie să beau „măcar una”. Îmi poate spune simplu: „Eu vând cafea și fac bani din asta. Tu nu bei cafea. Am înțeles. Dar ai intrat în cafeneaua mea. Cum te omenesc?”

Asta este ospitalitate.

Și tocmai aici mă gândesc la Via Transilvanica și la această obsesie pentru tradițional care, în anumite locuri, pare să fi devenit religie. Tradiționalul trebuie mâncat, băut, apărat și lăudat, chiar și atunci când nu este sănătos. Iar dacă îndrăznești să spui asta, parcă ai insultat neamul până la Ștefan cel Mare.

De parcă, odată cu certificatul de „tradițional”, ai primit și brevetul de sănătate.

Nu. Tradiția poate fi o poveste frumoasă, dar nu este o prescripție medicală. Poți să-ți iubești povestea fără să fii prizonierul ei și poți să-mi povestești despre ea fără să-mi ceri să o transform în adevărul meu.

Și mai există o nuanță, ceva mai incomodă: putem ajunge să facem bani din lucruri despre care știm că nu sunt neapărat bune pentru oameni. Cafea, alcool, produse alimentare, jocuri, tot felul de forme prin care exploatezi o nevoie, un impuls sau o dependență. În forma extremă, societatea a inventat chiar piețe întregi pentru lucruri care distrug.

Asta nu înseamnă că, dacă faci bani din ceva nociv, l-ai păcălit pe Dumnezeu. Doar pentru că ai pus un preț pe produs nu ai transformat răul în bine.

Dar dacă tot faci o activitate economică, măcar fă-o asumat și fiscalizat. Nu te ascunde după icoană, ospitalitate, tradiție sau „așa se face la noi”. Pentru că bonul fiscal nu strică tradiția. Doar îi pune și contabilitate.

Iar poate cea mai frumoasă formă de ospitalitate este să poți spune, fără să te simți atacat:

„Eu vând cafea. Tu nu bei cafea. Nu-i nimic. Spune-mi ce pot să-ți ofer.”

O apă. Un ceai. O discuție. O poveste.

Și, mai ales, libertatea de a pleca atunci când povestea nu mai este a ta.

Pentru că maturitatea nu înseamnă să ne convingem unii pe alții că avem dreptate. Înseamnă să putem sta la aceeași masă chiar și atunci când nu consumăm același lucru, nu gândim la fel și nu confundăm povestea noastră cu adevărul absolut.

Iar dacă din cafeaua ta faci bani, fă-i.

Dar nu-mi cere să beau cafeaua ca să-mi demonstrezi că ai dreptate.

TraiFIT

02/09/2026

01/09/2026

31/08/2026

31/08/2026

31/08/2026

30/08/2026

29/08/2026

Address

Opening Hours

Telephone

Website

Alerts

Contact The Business

Shortcuts

Share

Category

Listing takedown request

Monday	10:00 - 18:00
Tuesday	10:00 - 18:00
Wednesday	10:00 - 18:00
Thursday	10:00 - 18:00
Friday	10:00 - 15:00
Saturday	10:00 - 13:00