07/10/2025
Rumi a spus că ego-ul este vălul dintre Dumnezeu și om.
Și da, chiar este... Este acel mic gest al degetului din pictura lui Michelangelo, Creația lui Adam, în care omul își întinde mâna să-L atingă pe Dumnezeu.
Pentru mine, acel mic gest este existenta ego-ului. Atât de ușor, atât de natural de făcut… și totuși, plin de ezitare si indoiala si lipsit de o dorinta clara. Si totuși într-o continuă mișcare ce ofera speranta si credință( cel putin pt mine) ca o sa reusim
Da, și pot vedea din ce în ce mai mult ce înseamnă să fii în inimă și să fii Iubire — căci aceasta este starea de a fi a lui Dumnezeu (așa cm am auzit de curând un preot spunând si mi-a placut foarte mult).
Aceasta este lipsa preocupării de sine — leacul tuturor disfuncțiilor minții omenești.
Acolo este smerenia, echilibrul— pe care eu o numesc punctul de mijloc.
Punctul de referință după care îți poți măsura abaterea de la calea de mijloc. Calea către desăvârșire.
Probabil o altă formă a unei revelații anterioare: „Este despre mine, dar nu mai este despre mine.”
Poate același punct de referință de altădată, dar care atinge acum aspecte pe care le găsesc dezechilibrate.
Acel echilibru care conține în el cunoașterea propriei tale unicități, a scânteii divine din tine, dar și conștiența permanentă că nimic nu este fără Dumnezeu — (în latină, “Nihil sine Deo”, deviza regilor României) — și că ești o fărâmă dintr-un întreg, și totodată Intregul însuși.
Că valoarea ta este incomensurabilă prin unicitatea pe care o porți, dar la fel este și valoarea celui de lângă tine.
Pot observa și înțelege mai mult acum… și trebuie să mărturisesc că mi-a fost mai ușor să fac asta în țara în care m-am născut, oe care am vizitat-o de curând.
Probabil acest aspect îmi oferă și posibilitatea de a contempla și mai adânc, pentru ca o conțin.
Pe oricare dintre talere am pune mai mult, dezechilibrul devine vizibil.
Cred că pentru majoritatea dintre noi este mai ușor de observat vanitatea, și mult mai puțin starea de inferioritate a sinelui.
Ba chiar unii dintre noi tindem să apreciem pe cei care se lasă pe sine până ajung la umilință.
Interesant cm una o conține pe cealaltă: cm vanitatea are un nucleu puternic de inferioritate și lipsă de încredere în sine, iar inferioritatea exagerată conține un centru incontestabil de vanitate.
Iar în extremele lor, acest lucru devine foarte clar.
Așa cm am mai spus, avem tendința să credem că umilința este admirabilă — ba chiar o confundăm cu smerenia.
Dar nu, nici pe departe. Nu sunt același lucru, așa cm nici fericirea nu este bucurie, și nici vanitatea nu este ego.
Ego-ul este mult mai complex. El conține multe aspecte ale umbrelor noastre.
Revenind — umilința nu este o virtute.
Și, practicată și confundată cu smerenia, ea produce atât de multă distorsiune în interiorul nostru și, evident, în jurul nostru — mai ales în relațiile cu ceilalți.
Și sincer… a te micșora nu ajută pe nimeni.
Nu ajută lumea aceasta să devină mai bună.
Ea creaza, în primul rând, frustrare, apoi invidie, apoi ură.
Exact opusul iubirii ce ne poate învăluie inima atunci când când nu ne permitem să fim noi înșine.
O inimă smerită poate fi locuită de Iubirea Dumnezeirii.
Si stiu ... o sa o spun din noi si din nou si din nou. Exista o cale ce yre aduce cu fiecare pas mai aproape de a intelege si mai mult din tor ce esti in primul rand. Si acea cale este numita: Cunoaște-te pe tine însuți
Un drum al inițieri ce începe cu o sesiune de LifeActivation urmata de prima inițiere oferita in programul Empower Thyself si conținând...
Descoperă-ți Măreția și vei redobândi Bucuria si Bogăția
Sunt aici să te SUS-ȚIN pe drumul către TINE
