19/10/2026
ERNEST BERNEA: Închisorile? Am colindat multe. Toate înfricoșătoare, dar munca de la Canal mi s-a părut, infernul. Dacă nu aveam câțiva oameni buni lângă mine care să mă ajute, acolo rămâneam.
O șansă totuși - Canalul, fiindcă după ani de zile de absență, mi-a oferit ocazia să-mi văd la un vorbitor soția, o femeie minunată care a îndurat cu stoicism toate mizeriile. Luptându-se de una singură cu întreținerea casei și creșterea copiilor care - fiind mici și trei la număr, un băiat și două fete - își cereau și ei drepturile.
Asta m-a chinuit cel mai mult în închisoare: gândul că familia mi-e lăsată la voia întâmplării și eu sunt în neputință de a face ceva pentru ea.
La un moment dat, asemenea gând mi-a devenit obsesie. Țin minte: eram la Aiud și din celulă în celulă s-a răspândit vestea că a murit George Brătianu. Vorbeau toți că s-a sinucis. N-aș putea spune că e așa sau nu. Conducerea închisorii a lansat versiunea sinuciderii și a făcut-o cu atâta insistență, încât s-ar putea ca ea să fi mascat o crimă. Ce nu putea înscena Securitatea ?
Oricum, după moartea lui George Brătianu, nimeni n-a mai avut voie să rămână singur în celulă, când ceilalți erau scoși afară, la acea zisă plimbare de 20 de minute pe zi. Lângă cel ce nu voia sau nu putea să mai iasă afară, trebuia neapărat să mai rămână un deținut: „ca să nu se sinucidă cel solitar”. Starea mea sufletească era foarte proastă; și starea fizică. Nu mă puteam ridica de pe prici. Când ceilalți ieșeau la plimbare, lângă mine rămânea mereu un supraveghetor.
Hotărâsem totuși, să-mi pun capăt vieții și într-o zi, mi-am păcălit supraveghetorul: mi-am pregătit din timp leșie din cenușă. În momentul însă, în care am dus cana la gură, mi-a apărut imaginea uneia dintre fetițele mele și i-am auzit clar glasul: „Tu n-ai dreptul să faci treaba asta!”. Atunci, am scăpat cana jos. Și azi mă cutremur la amintirea acelui moment, un moment de răscruce.
În 1962, mi-au dat drumul din închisoare. Trecuseră 14 ani, pur și simplu irosiți. M-am dus acasă și prima veste a fost moartea lui Mehedinți. Am regretat teribil dispariția lui: murise cât timp eu am fost închis. El n-a fost închis, dar marginalizat da, am aflat că a îndurat și el multe mizerii, nu i s-a mai permis să scrie nimic.
Îmi căutam de lucru, dar oamenii se fereau de mine, pentru că veneam de unde veneam. M-am retras atunci, la Tohanu, lângă Brașov. Am scris acolo niște eseuri filozofice despre opera lui Dante și o carte, „Tânărul Mistral”. Am încercat să le public, dar a fost imposibil. Nici azi nu sunt tipărite.
Prin 1964 - 1965, în anii aceia de o oarecare deschidere, am intrat - prin recomandările lui Miron Nicolescu care a pătimit și el ulterior și ale lui Perpessicius - la Institutul de folclor. Am stat acolo până în 1972, când „domnii” din conducerea Institutului m-au pensionat forțat. Eram încă apt să lucrez, dar m-au trimis acasă.
La povestea asta a contribuit din plin directorul, care nu mă vedea bine deloc. Mai trist însă, a fost faptul că în tot acest timp n-am putut să public mai nimic. Și nici mai apoi. Îmi stau acasă dulapurile pline de manuscrise dactilografiate, gata să plece la tipar, dar ... Dumnezeu știe câte din ele le voi vedea apărute, sau dacă voi mai vedea vreunul măcar. Multe din lucrări mi-au dispărut, confiscate de Securitate - cm s-a întâmplat în 1984.
În 1984 a venit la mine Securitatea și m-a poftit într-o „audiență”. N-am știut ce intenții au. Am fost dus jos, la Ministerul de Interne. A început ancheta. Voiau să scoată de la mine ceva ce nu exista. Anchetatorul, un maior, s-a recomandat Nicolau. Insista mereu să spun ce-am pus la cale. Prostii... Ce putea pune la cale un om bolnav, obosit de viață ? Aveam 80 de ani.
Văzând că nu poate scoate de la mine nimic din ce-o fi fost în capul lui, a chemat un bătăuș. La Securitate, „bătăușul” e o meserie, se află pe schemă, e salariat.
Pot să spun că în toți 14 ani de închisoare, n-am fost bătut niciodată ca atunci. Numai în cap am fost lovit. Bruta era anchetatorul, el îi tot ordona să mai dea. Până și specialistul bătăuș, probabil un boxer, a fost mai de treabă decât anchetatorul. Ăla, în momentul în care a încheiat ploaia de lovituri, m-a mângâiat pe cap și a zis „bună ziua” și a plecat.
În sinea mea, cred că ăla nu voia să facă ce a făcut cu un bătrân ca mine. A fost groaznic. Niciodată n-am fost maltratat ca atunci. Bătăile s-au repetat, au durat vreo două-trei săptămâni. Când am ieșit, eram foarte epuizat. Mi-au reținut șapte dosare de lucrări care nu conțineau nicio problemă politică și mi-au spus că o să ne mai revedem. Slavă Domnului, nu ne-am mai revăzut. Dar tare aș vrea să-mi recapăt lucrările confiscate atunci.
În sfârșit, a dat bunul Dumnezeu să vină decembrie '89. Trebuia să vină, nu se mai putea! Mulțumesc cerului că mi-a dat să văd și clipa asta.
Ce va mai fi de aici înainte? Redresarea neamului, evident. Dar va fi greu, foarte greu și va dura. Căci comunismul ne-a lăsat răni adânci: de ordin economic, dar eu aș spune că mai ales moral. Acum, la noi, moralitatea e muribundă, în comă. Trebuie neapărat instituită, dar asta nu se poate face bătând din palme, ci cu trudă, în timp, prin educație. Aici, sunt mai multe probleme de atacat.
Aș începe cu problema filozofică: un tânăr trebuie să fie mai bine documentat în ceea ce privește ideile fundamentale care guvernează o societate. Iar oamenii noștri de azi, nu sunt pregătiți pentru treaba asta.
Situația noastră, din punct de vedere al educației, lasă mult de dorit. Au existat la noi niște baze educaționale bine așezate, în sensul că, până la venirea comunismului, oamenii știau să judece cu propriul creier, nu cu cel al partidului.
Poporul român avea o conștiință de sine, știa să-și gândescă problemele sale specifice și să le armonizeze cu problemele lumii. Conștiința asta se formase într-un proces îndelungat, cu roade evidente între cele două războaie mondiale, dar început de fapt, cu mult mai înainte.
A trebuit să vină însă, blestemul ăsta - comunismul - ca să se strice totul. Oamenii n-au mai avut o conștiință politică, vreau să spun socială. A dispărut gustul de-a te lupta pentru valorile permanente și a apărut gustul valorilor perisabile, conjuncturale. Fiecare se luptă să iasă la suprafață, indiferent la gândul că în urma lui lasă cadavre.
Da, sigur, așa ceva a lăsat urme adânci. Cred că va mai dura mult, până când societatea românească se va putea reordona. Cât? Nu știu. Ani și ani. Cum se va putea face acest lucru? Cărți, conferințe, ziare, radio, TV ... mijloacele sunt multiple. Important e ca totul să se petreacă în lumina Adevărului.
Societatea noastră e încă bolnavă de minciună. Cu asta cred că trebuie început, cu vindecarea de minciună. Dar nici dintr-o boală fizică nu te vindeci dintr-odată. Cu atât mai mult nu poți vindeca o boală spirituală bătând din palme. Cere timp, mult timp ...
Oricum, eu am mare încredere în forța de regenerare spirituală a poporului român. Și cred că, dacă nu chiar repede, neamul nostru va avea parte iarăși de lumină. Nu se poate să fie altfel, imposibil! Fiindcă există în fondul acestui popor niște valori nepieritoare. Ca ele să iasă însă, la suprafață, trebuie timp, mult timp..."
(Fragm. din ultimul interviu acordat de Ernest Bernea lui Banu Rădulescu - Revista Memoria nr. 2, pp. 26-33)
Sursa: Rânduiala, link în comentarii
