30/08/2026
🪷 𝗖𝗼𝗿𝗶𝗻𝗮 𝗗𝗮𝗻𝗶𝗲𝗹𝗮 𝗧𝗼𝗺𝗮 𝗻𝗲-𝗮 𝗿𝗲𝗰𝗼𝗺𝗮𝗻𝗱𝗮𝘁 𝘂𝗻 𝗳𝗶𝗹𝗺. 𝗡𝘂 𝘂𝗻𝘂𝗹 𝘂ș𝗼𝗿 ș𝗶 𝗰𝘂 𝘀𝗶𝗴𝘂𝗿𝗮𝗻ță 𝗻𝘂 𝘂𝗻𝘂𝗹 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝘀ă-𝗹 𝘃𝗲𝘇𝗶 î𝗻 𝘁𝗶𝗺𝗽 𝗰𝗲 𝗺𝗮𝗶 𝗿ă𝘀𝗽𝘂𝗻𝘇𝗶 𝗹𝗮 𝗺𝗲𝘀𝗮𝗷𝗲.
Corina Daniela Toma
Este vorba despre 𝗠𝘂𝗻𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗦𝗮𝗰𝗿𝘂 (The Holy Mountain, 1973), scris și regizat de 𝗔𝗹𝗲𝗷𝗮𝗻𝗱𝗿𝗼 𝗝𝗼𝗱𝗼𝗿𝗼𝘄𝘀𝗸𝘆. L-am văzut la recomandarea Corinei și este un film despre care nu prea poți spune, simplu, „l-am văzut”, mai degrabă intri în el, te lupți puțin cu el, te întrebi de câteva ori ce anume tocmai ai urmărit și, dacă accepți jocul lui, începi să îl descifrezi.
Corina ne-a avertizat că este un film dificil și bine a făcut. Muntele Sacru conține nuditate, imagini grotești, violență simbolică și reinterpretări provocatoare ale unor simboluri religioase. Jodorowsky nu e deloc interesat de confortul spectatorului și nici nu încearcă să ofere o poveste liniștitoare, în care sensurile să fie explicate frumos și răspunsurile să fie puse în ordine la final. Din contră, ai senzația că încearcă permanent să te scoată din zona în care crezi că știi deja ce înseamnă lucrurile și să te oblige să te uiți încă o dată la propria ta lume.
Dar tocmai aici începe partea care face recomandarea Corinei atât de interesantă. Pentru că una dintre marile chei simbolice ale filmului este 𝗧𝗮𝗿𝗼𝘁𝘂𝗹. Nu Tarotul redus la întrebarea „Ce mi se va întâmpla?”, ci Tarotul privit ca 𝗹𝗶𝗺𝗯𝗮𝗷 𝗮𝗹 𝘁𝗿𝗮𝗻𝘀𝗳𝗼𝗿𝗺ă𝗿𝗶𝗶, 𝗮𝗹 𝗰𝗼𝗻ș𝘁𝗶𝗶𝗻ț𝗲𝗶 ș𝗶 𝗮𝗹 î𝗻𝘁â𝗹𝗻𝗶𝗿𝗶𝗶 𝗰𝘂 𝗽𝗿𝗼𝗽𝗿𝗶𝗶𝗹𝗲 𝘀𝘁𝗿𝘂𝗰𝘁𝘂𝗿𝗶 𝗶𝗻𝘁𝗲𝗿𝗶𝗼𝗮𝗿𝗲.
Alejandro Jodorowsky a studiat Tarotul timp de zeci de ani, în special 𝗧𝗮𝗿𝗼𝘁𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗠𝗮𝗿𝘀𝗶𝗹𝗶𝗮, iar relația lui cu acesta nu a fost nicidecum una marginală în opera sa. El însuși spunea, după aproximativ cincizeci de ani de studiu, că Tarotul nu este pentru el o magie prin care poate vedea viitorul, ci 𝙖 𝙡𝙖𝙣𝙜𝙪𝙖𝙜𝙚 𝙩𝙤 𝙤𝙥𝙚𝙣 𝙩𝙝𝙚 𝙪𝙣𝙘𝙤𝙣𝙨𝙘𝙞𝙤𝙪𝙨 – „𝘂𝗻 𝗹𝗶𝗺𝗯𝗮𝗷 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗱𝗲𝘀𝗰𝗵𝗶𝗱𝗲𝗿𝗲𝗮 𝗶𝗻𝗰𝗼𝗻ș𝘁𝗶𝗲𝗻𝘁𝘂𝗹𝘂𝗶”. În alte interviuri revine la aceeași idee: Tarotul nu este despre prezicerea viitorului, ci despre limbaj simbolic, prezență, observație și acces la ceea ce se află deja în noi.
Și atunci perspectiva se schimbă radical.
🪷 𝗧𝗮𝗿𝗼𝘁𝘂𝗹 𝘁𝗲 𝘃𝗮 î𝗻𝘃ăț𝗮 𝗰𝘂𝗺 𝘀ă 𝗰𝗿𝗲𝗲𝘇𝗶 𝘂𝗻 𝘀𝘂𝗳𝗹𝗲𝘁.
Este una dintre afirmațiile lui Jodorowsky care mi-au rămas cel mai mult în minte după film. Nu o citesc literal și nici nu cred că trebuie transformată într-o afirmație teologică despre existența sau formarea sufletului. Mai degrabă o văd ca pe o metaforă a unui 𝗽𝗿𝗼𝗰𝗲𝘀 𝗱𝗲 𝗰𝗼𝗻𝘀𝘁𝗿𝘂𝗰ț𝗶𝗲 𝗮 𝗰𝗼𝗻ș𝘁𝗶𝗶𝗻ț𝗲𝗶.
Nu suntem versiuni finite ale noastre înșine. Nu venim pe lume cu toate răspunsurile așezate și nici nu rămânem identici cu ceea ce eram la început. Ne construim pe parcursul vieții prin experiențe, relații, pierderi, alegeri, greșeli, întâlniri, renunțări, întrebări și prin felul în care reușim să integrăm toate aceste lucruri într-o poveste despre cine suntem. Unele părți din noi sunt foarte ușor de văzut. Altele rămân ascunse chiar de noi. Și aici 𝘀𝗶𝗺𝗯𝗼𝗹𝘂𝗹 poate deveni extraordinar de puternic.
Nu pentru că o carte de Tarot ar avea în ea însăși puterea de a decide ce se întâmplă cu noi, ci pentru că imaginea poate provoca o reacție, o asociere, o amintire, o întrebare, uneori chiar o neliniște pe care nu o putem explica imediat. Jodorowsky vorbește exact despre acest lucru când spune că Tarotul îi permite omului să își dezvolte 𝗽𝗿𝗶𝘃𝗶𝗿𝗲𝗮 ș𝗶 𝗶𝗻𝘁𝘂𝗶ț𝗶𝗮. El povestea că, în propriile sale citiri, răspundea numai problemelor prezente și refuza să pretindă că vede viitorul.
🪷 𝗧𝗮𝗿𝗼𝘁𝘂𝗹 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗢𝗴𝗹𝗶𝗻𝗱ă, 𝗻𝘂 𝗢𝗿𝗮𝗰𝗼𝗹.
Pentru mine, asta este poate cea mai puternică propoziție, pentru că schimbă complet locul din care ne apropiem de cărți. Dacă privesc Tarotul exclusiv ca oracol, întrebările mele merg aproape mereu spre ceva din afara mea:
- 𝗖𝗲 𝗺𝗶 𝘀𝗲 𝘃𝗮 î𝗻𝘁â𝗺𝗽𝗹𝗮?
- 𝗖𝗲 𝘃𝗮 𝗳𝗮𝗰𝗲 𝗰𝗲𝗹ă𝗹𝗮𝗹𝘁?
- 𝗦𝗲 𝘃𝗮 î𝗻𝘁â𝗺𝗽𝗹𝗮 𝗹𝘂𝗰𝗿𝘂𝗹 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 î𝗹 𝗱𝗼𝗿𝗲𝘀𝗰?
- 𝗖𝘂𝗺 𝘃𝗮 𝗮𝗿ă𝘁𝗮 𝘃𝗶𝗶𝘁𝗼𝗿𝘂𝗹 𝗺𝗲𝘂?
Dar dacă îl privesc ca oglindă, întrebările se schimbă și devin mai incomode, dar poate și mult mai utile:
- 𝗖𝗲 𝘃ă𝗱 î𝗻 𝗮𝗰𝗲𝗮𝘀𝘁ă 𝗶𝗺𝗮𝗴𝗶𝗻𝗲?
- 𝗗𝗲 𝗰𝗲 𝘁𝗼𝗰𝗺𝗮𝗶 𝗮𝘀𝘁𝗮 î𝗺𝗶 𝗮𝘁𝗿𝗮𝗴𝗲 𝗮𝘁𝗲𝗻ț𝗶𝗮?
- 𝗖𝗲 𝗺ă 𝗱𝗲𝗿𝗮𝗻𝗷𝗲𝗮𝘇ă?
- 𝗖𝗲 𝗺ă 𝘀𝗽𝗲𝗿𝗶𝗲?
- 𝗖𝗲 î𝗺𝗶 𝗮𝗺𝗶𝗻𝘁𝗲ș𝘁𝗲?
- 𝗖𝗲 𝗿𝗲𝗰𝘂𝗻𝗼𝘀𝗰 î𝗻 𝗲𝗮 𝗱𝗶𝗻𝘁𝗿-𝗼 𝗿𝗲𝗹𝗮ț𝗶𝗲, 𝗱𝗶𝗻𝘁𝗿-𝗼 𝗲𝘅𝗽𝗲𝗿𝗶𝗲𝗻ță 𝘀𝗮𝘂 𝗱𝗶𝗻 𝗽𝗿𝗼𝗽𝗿𝗶𝘂𝗹 𝗺𝗲𝘂 𝗰𝗼𝗺𝗽𝗼𝗿𝘁𝗮𝗺𝗲𝗻𝘁?
- 𝗖𝗲 𝗿𝗲𝗽𝗲𝘁 𝗳ă𝗿ă 𝘀ă î𝗺𝗶 𝗱𝗮𝘂 𝘀𝗲𝗮𝗺𝗮?
- 𝗖𝗲 𝗻𝘂 𝘃𝗿𝗲𝗮𝘂 î𝗻𝗰ă 𝘀ă 𝘃ă𝗱?
- Ș𝗶, 𝗽𝗼𝗮𝘁𝗲 𝗰𝗲𝗹 𝗺𝗮𝗶 𝗶𝗺𝗽𝗼𝗿𝘁𝗮𝗻𝘁, 𝗰𝗲 𝗮𝗹𝗲𝗴 𝘀ă 𝗳𝗮𝗰 𝗱𝘂𝗽ă 𝗰𝗲 𝗮𝗺 𝘃ă𝘇𝘂𝘁?
În perspectiva asta, Tarotul încetează să mai fie un instrument prin care încercăm să controlăm necunoscutul și devine 𝘂𝗻 𝗹𝗶𝗺𝗯𝗮𝗷 𝗽𝗿𝗶𝗻 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗽𝘂𝘁𝗲𝗺 𝗲𝘅𝗽𝗹𝗼𝗿𝗮 𝗰𝗲𝗲𝗮 𝗰𝗲 𝗲𝘅𝗶𝘀𝘁ă 𝗱𝗲𝗷𝗮 î𝗻 𝗻𝗼𝗶. Jodorowsky spune limpede că îl folosește pentru prezent, nu pentru viitor, și îl compară cu un limbaj vizual pe care trebuie să înveți să îl citești.
🪷 𝗜𝗮𝗿 𝗠𝘂𝗻𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗦𝗮𝗰𝗿𝘂 𝗽𝗼𝗮𝘁𝗲 𝗳𝗶 𝗽𝗿𝗶𝘃𝗶𝘁 𝗲𝘅𝗮𝗰𝘁 𝗽𝗿𝗶𝗻 𝗮𝗰𝗲𝗮𝘀𝘁ă 𝗹𝗲𝗻𝘁𝗶𝗹ă.
Povestea începe cu un Hoț, o figură deliberat apropiată vizual de iconografia lui Hristos, care traversează o lume absurdă și grotescă. La un moment dat îl întâlnește pe 𝗔𝗹𝗰𝗵𝗶𝗺𝗶𝘀𝘁, interpretat chiar de Jodorowsky, și de aici începe transformarea. Alchimistul îi prezintă apoi un grup de personaje bogate și puternice, fiecare asociat unei planete. Împreună pornesc într-o călătorie către Muntele Sacru, unde ar trebui să îi găsească pe maeștrii care cunosc secretul nemuririi.
Chiar Festivalul de Film de la Cannes rezumă filmul prin această structură: un hoț asemănător lui Hristos întâlnește un maestru spiritual, apoi șapte personaje puternice reprezentând planetele, iar grupul pornește în pelerinaj spre Muntele Sacru pentru a-i înlocui pe zeii care trăiesc acolo și a deveni nemuritor.
Numai că Jodorowsky nu ne oferă confortul unei povești inițiatice simple. Nu avem doar 𝗰ă𝘂𝘁𝗮𝗿𝗲 → 𝗶𝗻𝗶ț𝗶𝗲𝗿𝗲 → 𝗮𝗱𝗲𝘃ă𝗿 → 𝗶𝗹𝘂𝗺𝗶𝗻𝗮𝗿𝗲. În schimb, filmul începe să pună sub semnul întrebării chiar și nevoia noastră de a găsi un adevăr final.
Pentru că putem transforma și spiritualitatea într-o formă de atașament. Putem colecționa maeștri. Putem colecționa sisteme. Putem colecționa simboluri, explicații, inițieri și certitudini. Și putem deveni atât de preocupați să găsim sensul vieții, încât să uităm să o trăim.
🪷 𝗣𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗝𝗼𝗱𝗼𝗿𝗼𝘄𝘀𝗸𝘆, 𝗶𝗹𝘂𝗺𝗶𝗻𝗮𝗿𝗲𝗮 î𝗻𝘀𝗲𝗮𝗺𝗻ă î𝗻𝗮𝗶𝗻𝘁𝗲 𝗱𝗲 𝘁𝗼𝗮𝘁𝗲 𝘁𝗿𝗲𝘇𝗶𝗿𝗲𝗮 𝗱𝗶𝗻 𝗶𝗹𝘂𝘇𝗶𝗲.
Iar aici finalul filmului devine esențial. Nu vreau să îl povestesc în întregime celor care vor accepta și ei recomandarea Corinei, dar un lucru merită spus: după ce spectatorul este purtat printr-o călătorie aproape ritualică spre Muntele Sacru, Jodorowsky face ceva radical: 𝗱𝗶𝘀𝘁𝗿𝘂𝗴𝗲 𝗶𝗹𝘂𝘇𝗶𝗮 𝗽𝗿𝗼𝗽𝗿𝗶𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗳𝗶𝗹𝗺.
Camera se retrage, vedem decorul, vedem echipa, vedem că lumea în care am fost absorbiți timp de aproape două ore este o construcție. Filmul ne scoate din film și ne obligă să vedem că ceea ce părea real era, până la urmă, o imagine, o poveste, o convenție.
Iar ideea devine aproape brutal de simplă: 𝗶̂𝗻𝘁𝗼𝗮𝗿𝗰𝗲-𝘁𝗲 𝗹𝗮 𝗿𝗲𝗮𝗹𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲.
Adevăratul Munte Sacru nu este neapărat undeva departe, într-un teritoriu rezervat inițiaților. Poate fi chiar 𝘃𝗶𝗮ț𝗮. Viața concretă, cu alegerile ei, cu relațiile ei, cu pierderile, cu bucuriile, cu fricile, cu lucrurile pe care le amânăm, cu oamenii față de care avem ceva de spus, cu limitele pe care trebuie să le punem și cu deciziile pe care nici Tarotul, nici maestrul, nici astrologia, nici numerologia și nici orice alt sistem simbolic nu le poate lua în locul nostru.
Aici, pentru mine, mesajul filmului devine și mai puternic: 𝘀𝗶𝗺𝗯𝗼𝗹𝘂𝗹 𝗻𝘂 𝘁𝗿𝗲𝗯𝘂𝗶𝗲 𝘀ă 𝗻𝗲 𝘀𝗰𝗼𝗮𝘁ă 𝗱𝗶𝗻 𝘃𝗶𝗮ță. 𝗔𝗿 𝘁𝗿𝗲𝗯𝘂𝗶 𝘀ă 𝗻𝗲 𝗮𝗷𝘂𝘁𝗲 𝘀ă 𝗻𝗲 î𝗻𝘁𝗼𝗮𝗿𝗰𝗲𝗺 î𝗻 𝗲𝗮 𝗺𝗮𝗶 𝗰𝗼𝗻ș𝘁𝗶𝗲𝗻ț𝗶.
Putem studia simboluri, putem citi cărți, putem căuta sensuri, corespondențe, maeștri, sisteme și explicații și putem înțelege enorm despre noi, dar la un moment dat trebuie să închidem cartea, să coborâm de pe munte și să ne întoarcem acasă, la relația aceea dificilă, la conversația pe care o amânăm, la frica pe care o ascundem sub explicații foarte sofisticate, la lucrul pe care îl știm deja despre noi, dar încă nu suntem pregătiți să îl acceptăm, la decizia pe care niciun simbol nu o poate lua în locul nostru.
Poate tocmai aceasta este diferența dintre 𝗮 𝗰𝗼𝗻𝘀𝘂𝗹𝘁𝗮 𝘂𝗻 𝘀𝗶𝗺𝗯𝗼𝗹 și 𝗮-𝗶 𝗽𝗿𝗲𝗱𝗮 𝘀𝗶𝗺𝗯𝗼𝗹𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗽𝗿𝗼𝗽𝗿𝗶𝗮 𝗽𝘂𝘁𝗲𝗿𝗲 𝗱𝗲 𝗱𝗲𝗰𝗶𝘇𝗶𝗲.
🪷 𝗦̦𝗶 𝗽𝗼𝘃𝗲𝘀𝘁𝗲𝗮 𝗿𝗲𝗮𝗹𝗶𝘇ă𝗿𝗶𝗶 𝗳𝗶𝗹𝗺𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗮𝗽𝗿𝗼𝗮𝗽𝗲 𝗹𝗮 𝗳𝗲𝗹 𝗱𝗲 𝗻𝗲𝗼𝗯𝗶ș𝗻𝘂𝗶𝘁ă 𝗽𝗿𝗲𝗰𝘂𝗺 𝗳𝗶𝗹𝗺𝘂𝗹 î𝗻𝘀𝘂ș𝗶.
Înainte de filmări, pregătirea distribuției pentru Muntele Sacru a fost aproape la fel de neobișnuită ca filmul însuși. Membrii principali ai echipei au trecut printr-un proces spiritual intensiv asociat 𝗔𝗿𝗶𝗰𝗮 𝗜𝗻𝘀𝘁𝗶𝘁𝘂𝘁𝗲, sistemul dezvoltat de 𝗢𝘀𝗰𝗮𝗿 𝗜𝗰𝗵𝗮𝘇𝗼, care combina elemente de Zen, sufism, yoga, Cabala, I Ching și ideile lui George Gurdjieff. Pregătirea a durat luni de zile și a fost urmată de o perioadă în care actorii au locuit împreună în casa lui Jodorowsky. Regizorul povestea mai târziu că dormeau doar aproximativ patru ore pe noapte și că intenția lui era să îi treacă printr-un proces pe care îl vedea ca apropiat de o experiență de iluminare.
Jodorowsky nici măcar nu a căutat doar actori în sensul clasic al cuvântului. În multe cazuri a ales oameni care aveau, în viața reală, o legătură directă cu personajele pe care urmau să le joace. El însuși spunea că a selectat, printre alții, un om venit din lumea Wall Streetului și un personaj de extremă dreaptă pentru rolul fascist, tocmai pentru că voia ca interpretarea să pornească dintr-o realitate deja existentă. Unele povești care au circulat ulterior despre fiecare membru al distribuției sunt mai greu de verificat în detaliu, dar intenția generală a regizorului este bine documentată: voia ca granița dintre personaj și omul din spatele lui să fie cât mai subțire.
Iar uneori această căutare a autenticității a mers mult prea departe. Există povestea unei scene în care grupul trebuia să sară în ocean pentru a intra simbolic în 𝙖𝙥𝙚𝙡𝙚 𝙞𝙣𝙛𝙞𝙣𝙞𝙩𝙚. Actorii au sărit, situația a devenit periculoasă, iar echipa de filmare a fost nevoită să intervină pentru a-i salva. Scena nu a mai ajuns în film.
Privită astăzi, povestea aceasta nu are nimic de romantizat. Dimpotrivă, arată foarte clar cât de ușor poate trece experimentul artistic dincolo de o limită sănătoasă și cât de repede fascinația pentru o experiență „autentică” poate ajunge să pună oamenii în pericol. Iar poate că tocmai aici Muntele Sacru lasă, fără să-și fi propus neapărat, o lecție suplimentară: 𝗳𝗮𝘀𝗰𝗶𝗻𝗮ț𝗶𝗮 𝗻𝘂 𝘁𝗿𝗲𝗯𝘂𝗶𝗲 𝘀ă 𝗮𝗻𝘂𝗹𝗲𝘇𝗲 𝗱𝗶𝘀𝗰𝗲𝗿𝗻ă𝗺â𝗻𝘁𝘂𝗹. Putem fi impresionați de un artist fără să transformăm tot ceea ce a făcut într-un act de înțelepciune și putem studia simbolurile fără să renunțăm la spiritul critic. Poate chiar aceasta este una dintre formele cele mai mature de apropiere de orice sistem simbolic.
🪷 𝗜𝗮𝗿 𝗧𝗮𝗿𝗼𝘁𝘂𝗹 𝗻𝘂 𝗶-𝗮 𝗳𝗮𝘀𝗰𝗶𝗻𝗮𝘁 𝗱𝗼𝗮𝗿 𝗽𝗲 𝗼𝗰𝘂𝗹𝘁𝗶ș𝘁𝗶.
Au existat, de-a lungul timpului, numeroși intelectuali și artiști care s-au apropiat de Tarot, dar relația fiecăruia cu el a fost foarte diferită și tocmai aici lucrurile devin interesante. 𝗪.𝗕. 𝗬𝗲𝗮𝘁𝘀, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, a fost membru al Hermetic Order of the Golden Dawn, iar interesul său pentru Tarot și pentru simbolismul ezoteric a fost suficient de consistent încât să devină, la rândul lui, subiect de studiu. 𝗧.𝗦. 𝗘𝗹𝗶𝗼𝘁 introduce Tarotul chiar în The Waste Land, prin celebra scenă cu Madame Sosostris și pachetul ei de cărți, iar felul în care folosește acest imaginar simbolic a fost analizat ulterior în numeroase lucrări. În cazul lui 𝗖.𝗚. 𝗝𝘂𝗻𝗴, legătura este mai nuanțată: Tarotul a fost interpretat ulterior prin conceptele sale despre arhetip, inconștient și individuație, motiv pentru care multe dintre abordările contemporane ale Tarotului psihologic se revendică dintr-o perspectivă jungiană. Tocmai de aceea ar fi prea simplu să spunem că Jung a fost „cercetător al Tarotului” în același sens în care a fost Jodorowsky.
Și poate că tocmai această diversitate explică de ce Tarotul continuă să fascineze. Poate fi privit ca obiect istoric, ca sistem iconografic, ca limbaj ezoteric, ca structură narativă, ca material artistic, ca instrument asociativ sau ca oglindă psihologică. Nu trebuie să îl înțelegem toți în același fel și nici să îi atribuim aceeași funcție. Este suficient să observăm cât de persistent a rămas acest sistem de imagini în cultura europeană și cât de diferite pot fi ușile prin care oamenii ajung la el.
🪷 𝗦̦𝗶 𝗽𝗼𝗮𝘁𝗲 𝘁𝗼𝗰𝗺𝗮𝗶 𝗱𝗲 𝗮𝗰𝗲𝗲𝗮 𝗖𝗼𝗿𝗶𝗻𝗮 𝗗𝗮𝗻𝗶𝗲𝗹𝗮 𝗧𝗼𝗺𝗮 𝗮 𝗿𝗲𝗰𝗼𝗺𝗮𝗻𝗱𝗮𝘁 𝗠𝘂𝗻𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗦𝗮𝗰𝗿𝘂.
Nu pentru că filmul ne-ar oferi răspunsul definitiv despre Tarot – ceea ce ar fi chiar împotriva spiritului lui, ci pentru că ne obligă să privim simbolurile altfel. Să nu le consumăm rapid. Să nu cerem imediat verdictul. Să învățăm să stăm puțin în fața unei imagini și să întrebăm:
- 𝗖𝗲 𝘃ă𝗱?
- 𝗖𝗲 î𝗺𝗶 𝘀𝗽𝘂𝗻𝗲 𝗺𝗶𝗲?
- 𝗖𝗲 𝗻𝘂 𝗼𝗯𝘀𝗲𝗿𝘃𝗮𝘀𝗲𝗺 𝗽â𝗻ă 𝗮𝗰𝘂𝗺?
- Ș𝗶 𝗰𝗲 𝗳𝗮𝗰 𝗰𝘂 𝗰𝗲𝗲𝗮 𝗰𝗲 𝘁𝗼𝗰𝗺𝗮𝗶 𝗮𝗺 î𝗻ț𝗲𝗹𝗲𝘀?
Înainte să învățăm să „citim cărțile”, poate că avem de învățat ceva mult mai subtil: 𝘀ă 𝗰𝗶𝘁𝗶𝗺 𝘀𝗶𝗺𝗯𝗼𝗹𝘂𝗿𝗶𝗹𝗲. Să înțelegem construcția lor, istoria lor, relațiile dintre ele și felul în care mintea noastră creează sens atunci când le întâlnește.
Și, mai ales, să nu uităm că după orice lectură, după orice Arcană, după orice sistem și după orice Munte Sacru, există un moment în care trebuie să închidem cartea și să ne întoarcem în viața noastră.
Pentru că poate aceasta este ideea care mi-a rămas cel mai mult după film: 𝗧𝗮𝗿𝗼𝘁𝘂𝗹 𝗻𝘂 𝘁𝗿𝗲𝗯𝘂𝗶𝗲 𝘀ă 𝗻𝗲 𝘀𝗽𝘂𝗻ă 𝗰𝘂𝗺 𝘀ă 𝗳𝘂𝗴𝗶𝗺 𝗱𝗶𝗻 𝗿𝗲𝗮𝗹𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲. 𝗣𝗼𝗮𝘁𝗲 𝘀ă 𝗻𝗲 𝗮𝗷𝘂𝘁𝗲 𝘀ă 𝗼 𝗽𝗿𝗶𝘃𝗶𝗺 𝗺𝗮𝗶 𝗮𝘁𝗲𝗻𝘁.
Iar dacă acceptați și voi recomandarea Corinei, păstrez avertismentul de la început: 𝗠𝘂𝗻𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗦𝗮𝗰𝗿𝘂 𝗰𝗵𝗶𝗮𝗿 𝗻𝘂 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗳𝗶𝗹𝗺𝘂𝗹 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 î𝗹 𝗹ă𝘀𝗮ț𝗶 𝘀ă 𝗺𝗲𝗮𝗿𝗴ă î𝗻 𝗳𝘂𝗻𝗱𝗮𝗹 𝗰â𝘁 𝗺𝗮𝗶 𝘃𝗲𝗿𝗶𝗳𝗶𝗰𝗮ț𝗶 𝗪𝗵𝗮𝘁𝘀𝗔𝗽𝗽-𝘂𝗹. 😄 Eu l-am văzut și au fost suficiente momente în care reacția mea a fost foarte puțin academică: „𝗦𝘁𝗮𝗶. 𝗖𝗲 𝗻𝗮𝗶𝗯𝗮 𝘁𝗼𝗰𝗺𝗮𝗶 𝗮𝗺 𝘃ă𝘇𝘂𝘁?”
Numai că exact acolo începe partea interesantă. Când nu mai încerci doar să urmărești povestea și începi să cauți ce este dincolo de ea. Și, cunoscând acum puțin mai bine universul lui Jodorowsky, mă gândesc că probabil exact de acolo începe filmul cu adevărat.
