Patricia Lidia, Timisoara (2026)

29/05/2026

Există un tip de oboseală despre care oamenii care nu creează pe internet vorbesc foarte puțin. Pentru că din exterior pare simplu. „Ai scris un articol. L-ai postat.” Câteva minute. Poate o oră. Ce poate fi atât de complicat?

Dar oamenii care au un blog știu. Știu că uneori îți ia mai puțin să scrii un text de câteva mii de cuvinte decât să îl urci efectiv pe site. Știu cm e să pierzi ore întregi mutând imagini cu câțiva pixeli mai sus. Știu cm e să verifici obsesiv dacă articolul arată bine pe telefon, pe desktop, în preview, în pagină. Știu cm e să te întorci de zece ori la aceeași propoziție pentru că „parcă nu se aliniază cm trebuie”. Știu anxietatea aceea absurdă că poate s-a stricat layout-ul. Că poate o imagine e prea mare. Că poate ceva „nu arată suficient de profesionist”.

Și cred că mulți oameni abandonează proiecte creative nu pentru că nu mai au idei, ci pentru că ajung sufocați de infrastructura din jurul ideilor.

Blogul meu există de mulți ani. Înainte însă de 𝐏𝐚𝐭𝐫𝐢𝐜𝐢𝐚𝐋𝐢𝐝𝐢𝐚.𝐫𝐨, scriam pe blogurile altora, în reviste online, prin diverse colțuri de internet în care încercam să-mi găsesc locul. Nu știam atunci ce înseamnă să ai propriul tău site, nu știam ce presupune administrarea lui, nu știam câte lucruri invizibile există în spatele unui articol care „arată banal”.

Apoi, într-un moment foarte complicat din viața mea, într-o perioadă care semăna mai degrabă cu o 𝐜𝐫𝐢𝐳𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 decât cu un plan bine structurat, am decis că 𝐏𝐚𝐭𝐫𝐢𝐜𝐢𝐚𝐋𝐢𝐝𝐢𝐚.𝐫𝐨 trebuie să existe. Și am început să învăț:
- Cum se scrie un articol pentru blog.
- Cum se structurează un site.
- Cum funcționează categoriile.
- Taguri.
- SEO.
- Imaginile optimizare SEO. Dimensionate.
- Responsive design.
- Pluginuri.
- Optimizări............
Mi-am dorit să iasă bine. Frumos. Curat. Profesionist. Doar că, la un moment dat, am realizat ceva aproape comic: 𝐢̂𝐦𝐢 𝐥𝐮𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐮𝐫𝐜 𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐩𝐞 𝐛𝐥𝐨𝐠 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐥 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐮. Și pentru cineva ca mine, asta devenea un coșmar. Pentru că eu nu pot face lucrurile „puțin”. Eu intru complet în ele. Verific tot. Re-verific. Ajustez. Mă întorc. Modific. Analizez. Intru într-un soi de 𝐩𝐞𝐫𝐟𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐢𝐬𝐦 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 care consumă enorm de multă energie mentală. Iar partea tehnică a blogului începuse să îmi mănânce exact energia din care ar fi trebuit să scriu.

Ajunsesem să am articole terminate pe care nu le publicam cu săptămânile, uneori cu lunile. Nu pentru că nu voiam, ci pentru că mă îngrozea momentul în care urma să trebuiască: să le aranjez, să verific imaginile, să mă asigur că totul arată bine, să verific dacă merge pe mobil, să văd dacă nu s-a deplasat ceva, să aleg formatting-ul, să mă lupt cu toate „chițibușeliile” mici care, puse cap la cap, devin uriașe.

Și într-o zi, în timp ce mă stresam din nou din cauza asta, am avut aproape un moment de 𝐫𝐞𝐯𝐞𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐬𝐭𝐮𝐩𝐢𝐝 𝐝𝐞 𝐬𝐢𝐦𝐩𝐥𝐚̆. Mi-am amintit că abonamentul meu de mentenanță includea și urcarea articolelor pe blog.

Țin minte și acum senzația. A fost ca și cm cineva ar fi deschis o fereastră într-o cameră în care stătusem prea mult fără aer. Pentru că în momentul acela am realizat ceva foarte important: 𝐞𝐮 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐞𝐳 𝐧𝐢𝐦𝐚̆𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐚̆ 𝐩𝐨𝐭 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐚𝐛𝐬𝐨𝐥𝐮𝐭 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆. Nu era nevoie să fiu simultan: scriitor, editor, web designer, administrator tehnic, om de suport, specialist SEO, și departament de QA pentru propriul site. 𝐄𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐮. Atât.

Și cred că acel moment a schimbat efectiv viitorul blogului meu.

Cred că sunt aproape trei ani de atunci. Trei ani în care nu am mai simțit anxietatea aceea înainte de publicare. Trei ani în care nu am mai asociat scrisul cu oboseala tehnică. Trei ani în care am putut să mă concentrez pe ceea ce iubesc cu adevărat: 𝐜𝐨𝐧𝐭̦𝐢𝐧𝐮𝐭𝐮𝐥.

Acum scriu articolul, îmi caut sau generez imaginile, notez în document unde vreau să fie fiecare fotografie și trimit un mail. Atât.

Iar liniștea mentală pe care ți-o oferă uneori un lucru aparent „mic” poate schimba enorm de mult din viața ta creativă.

Soft Build - Software and Webdesign Company ❤️

Dacă n-ar fi 𝐒𝐨𝐟𝐭𝐁𝐮𝐢𝐥𝐝, dacă n-ar fi echipa 𝐀𝐧𝐠𝐞𝐥𝐞𝐢 𝐁𝐨𝐚𝐫𝐭𝐞𝐬̦, sincer cred că blogul meu nu ar arăta astăzi așa cm arată. Și mai ales cred că nu ar exista atât de multe articole pe el.

Pentru că uneori oamenii nu au nevoie doar de servicii tehnice. Au nevoie de oameni care le țin viu spațiul în care pot continua să creeze.

Iar pentru mine, asta a însemnat enorm. Poate mai mult decât își imaginează ei.

Și cred că acesta este, de fapt, cel mai sincer mod în care pot spune 𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐮𝐦𝐞𝐬𝐜. Mulțumesc pentru toate orele pe care nu a trebuit să le petrec în panoul de administrare al site-ului. Mulțumesc pentru toate articolele care au ajuns la cititori pentru că cineva s-a ocupat de partea pe care eu o amânam. Mulțumesc pentru liniștea mentală pe care mi-ați oferit-o fără să realizați, poate, cât de mult a contat.

În ultimii ani, voi nu ați întreținut doar un site. Ați susținut un proiect de suflet. Ați făcut posibil ca eu să mă concentrez pe ceea ce știu și iubesc să fac: să scriu. Iar asta valorează mai mult decât orice actualizare tehnică, plugin sau intervenție de mentenanță.

𝐃𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐯𝐞𝐭̦𝐢 𝐮𝐧 𝐛𝐥𝐨𝐠, 𝐮𝐧 𝐬𝐢𝐭𝐞, 𝐮𝐧 𝐦𝐚𝐠𝐚𝐳𝐢𝐧 𝐨𝐧𝐥𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐢𝐞𝐜𝐭 𝐝𝐢𝐠𝐢𝐭𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐥 𝐚𝐦𝐚̂𝐧𝐚𝐭̦𝐢 𝐦𝐞𝐫𝐞𝐮 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐮𝐳𝐚 𝐩𝐚̆𝐫𝐭̦𝐢𝐢 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐢𝐜𝐞, vă spun din proprie experiență: uneori cea mai bună investiție nu este într-un nou curs, într-un nou instrument sau într-un nou plan de dezvoltare. Uneori cea mai bună investiție este să lași specialiștii să facă ceea ce știu ei să facă, pentru ca tu să ai timp să faci ceea ce doar tu poți face.

Din toată inima, recomand echipa 𝐒𝐨𝐟𝐭𝐁𝐮𝐢𝐥𝐝 și pe 𝐀𝐧𝐠𝐞𝐥𝐚 𝐁𝐨𝐚𝐫𝐭𝐞𝐬̦ tuturor celor care vor mai puțin stres, mai mult timp și un partener de încredere pentru proiectele lor online.

Pentru că uneori diferența dintre un proiect abandonat și un proiect care înflorește nu este talentul, nu este inspirația, nici măcar motivația. Este omul care te ajută să duci povestea mai departe. ❤️

28/05/2026

Când am auzit prima oară de cazul 𝐆𝐢𝐬𝐞̀𝐥𝐞 𝐏𝐞𝐥𝐢𝐜𝐨𝐭, primul meu gând a fost unul care m-a făcut să mă simt inconfortabil inclusiv față de mine însămi. Tocmai semnasem contractul cu Editura Lebăda Neagră pentru 𝐂𝐡𝐢𝐩𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 î𝐧𝐭𝐮𝐧𝐞𝐫𝐢𝐜𝐮𝐥𝐮𝐢 și m-am întrebat dacă poveștile mele nu deveniseră deja prea mici pentru lumea în care trăim. Dacă nu cumva realitatea depășise atât de mult literatura încât orice poveste despre abuz, manipulare sau traumă ajungea să pară banală în comparație cu monstruozitățile care ies astăzi la suprafață aproape săptămânal.

Și apoi au venit dosarele 𝐄𝐩𝐬𝐭𝐞𝐢𝐧, documentarele, mărturiile și toate cazurile acelea care par atât de întunecate încât, dacă le-ai fi scris într-un roman acum douăzeci de ani, probabil ar fi fost considerate exagerate și neverosimile. Pentru o vreme, am avut senzația că realitatea a depășit complet ficțiunea și că literatura despre traumă riscă să pară timidă lângă amploarea grotescă a unor cazuri reale.

Poate tocmai de aceea audiobook-ul 𝘈 𝘏𝘺𝘮𝘯 𝘵𝘰 𝘓𝘪𝘧𝘦 m-a afectat atât de puternic. L-am ascultat pe 𝐀𝐮𝐝𝐢𝐛𝐥𝐞 și, odată început, nu am mai putut să fac pauză. Mi-am reluat plimbările pe jos doar ca să continui povestea. Pauzele de la lucru deveniseră ture lente în jurul clădirii, cu căștile pe urechi, ascultând o femeie care încerca să își reconstruiască identitatea după ce descoperise că omul cu care își petrecuse viața îi transformase trecutul într-un teritoriu minat. Și cred că exact asta m-a urmărit cel mai tare: ideea că trauma nu îți distruge doar prezentul, ci îți contaminează retrospectiv toate amintirile.

Cartea aceasta m-a făcut să înțeleg ceva foarte important despre propria mea carte. 𝐄𝐮 𝐧𝐮 𝐚𝐦 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐬 𝐂𝐡𝐢𝐩𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 î𝐧𝐭𝐮𝐧𝐞𝐫𝐢𝐜𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐜𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐬̦𝐨𝐜𝐡𝐞𝐳. Am scris-o ca să fac vizibil ceea ce este ignorat. Și cred că aici este diferența fundamentală dintre senzaționalism și adevăr uman. Cazurile extreme șochează pentru că sunt grotesc de rare și de vizibile. Dar poveștile considerate „banale” distrug milioane de femei fără să ajungă vreodată în presă, fără să devină documentare și fără să provoace indignare colectivă.

Poate că acesta a fost lucrul cel mai dureros pe care l-am realizat ascultând povestea lui Gisèle Pelicot: între cazurile care șochează planeta și poveștile considerate „banale” diferența nu este atât de mare pe cât ne place să credem. Există un fir invizibil care le leagă pe toate: cultura tăcerii, normalizarea controlului, nevoia femeilor de a suporta și reflexul societății de a minimiza până în momentul în care oroarea devine imposibil de ascuns.

Și poate că imaginea care îmi rămâne cel mai clar în minte după audiobook-ul acesta este eu, într-o pauză de la lucru, mergând prin oraș cu căștile pe urechi, sub umbrelele colorate suspendate deasupra străzii, ascultând povestea unei femei a cărei viață fusese distrusă în secret ani întregi. În jurul meu, oamenii își beau cafeaua și își continuau rutina absolut normală. Iar poate că exact asta este partea cea mai tulburătoare: răul nu apare într-o lume separată de viața obișnuită. Apare exact aici, în mijlocul normalității.

Cartea a apărut în limba română la Editura Litera, link către ea în primul comentariu!

28/05/2026

Un fel de save the date, dar e la întâlnire cu mine la București. Acum, că știm când e lansarea, mi-am luat biletul de avion.

Cu cine mă văd la Bookfest - Salonul Internațional de Carte, la standul Editura Lebăda Neagră și la scena Agora pentru lansare? 😉

Mă va însoți printre vorbe Sorina Mihaela Signeanu ❤️

27/05/2026

Se pare că nu am voie să vorbesc despre baschet. Pentru că, desigur, există un tribunal suprem al competenței sportive format din oameni care probabil țin scorul după culoarea tricourilor și care au decis că „nu mă pricep”. Tragic. O să încerc să supraviețuiesc acestei lovituri emoționale devastatoare. Între timp… eu tot la meciurile SCM Timisoara merg. Ce inconvenient pentru hateri.

Da, SCM a pierdut. Și? Așa funcționează sportul, spre șocul celor care cred că fiecare meci ar trebui să fie un episod Disney cu final motivațional și artificii. Mai pierzi. Mai câștigi. Mai pierzi încă o dată. Mai pierzi artistic, aproape conceptual. Și între timp mai înveți ceva despre răbdare, nervi și tensiune arterială. Viața însăși, practic, doar că în adidași și cu arbitri.

Am urlat. Din nou. Știu, scandalos. Există și aici un comitet neoficial care a concluzionat că dacă susții o echipă cu voce tare înseamnă automat că ai „o problemă” și ar trebui să mergi la psiholog. Ba chiar am aflat, fără să cer, că aparent sufăr și de nevoie de validare exterioară. Fascinant cât de multe diagnostice gratuite circulă prin tribune. România chiar pierde bani că nu facturează consultațiile astea.

Jur că dacă aveam nevoie de validare, nu o căutam în comentariile unor oameni care transformă pasiunea altora în proiect personal de cercetare sociologică. Pentru mine mersul la meciuri e bucurie pură. Îmi place atmosfera, energia, gălăgia, adrenalina și faptul că pentru două ore toți oamenii din sală respiră același meci. Și da, mă manifest. Pentru că îmi susțin echipa. Nu stau în tribună ca un funcționar de la taxe și impozite care verifică liniștit dacă aplauzele au fost depuse în termen legal.

Și țineți cont: sunt bănățeancă de import. Prima generație rămasă în Banat după facultate. Dar sufletul meu e acolo, cu SCM Timișoara, chiar dacă unii ar prefera probabil să susțin echipa în liniște monahală, eventual cu mâinile împreunate și volum redus la 12%. Nu pot. Îmi pare rău pentru cine suferă din cauza entuziasmului meu. Doamne, iartă-mă, că mint cu așa nerușinare.

Iar seara s-a terminat apoteotic: cu o poză și niște oameni absolut minunați din galeria SCM Râmnicu Vâlcea, colegii mei de urlat profesionist. Mi-am cunoscut colegii de decibeli și sincer m-au inspirat. Cine știe? Poate la toamnă îmi iau și eu tobă. Sau megafon. Sau steag. Sau tot pachetul complet, să nu existe dubii că particip activ la deranjul public.

Pentru că, în fond, sportul înseamnă fairplay, prietenie și susținere. Înseamnă să fii alături de echipa ta și în victorie, și în înfrângere. Și înseamnă să poți respecta pasiunea oamenilor din jurul tău, chiar dacă sunt în galeria adversă. Concept complicat pentru unii, știu. Dar nu toată lumea poate evolua emoțional în același ritm. Unii încă se luptă cu ideea că femeile pot să țipe la baschet fără să fie „o problemă”. Ce vremuri. Sunt o doamnă, ceeeeeee...

27/05/2026

Cât mi-a plăcut spectacolul ăsta aseară ❤️

27/05/2026

Se spune că talentul pentru sport se moștenește de la mamă. Nu știu ce să spun despre asta, dar sigur gura spurcată, ironia și sarcasmul de la mine le-a învățat!

26/05/2026

MATRIAPOLIS sau cm construim orașe „family friendly” în care părinții abia reușesc să supraviețuiască

Am văzut spectacolul MATRIAPOLIS. Plimbare printre neajunsuri, din cadrul TESZT - Euroregional Theatre Festival Timișoara și FemminiCity, o producție realizată în parteneriat cu Institutul Polonez din București, regizată de Kedves Emőke și construită ca un experiment teatral performativ care invită publicul să privească orașul prin ochii părinților.

Spectacolul, inspirat din experiențele mamelor și taților din Wrocław, nu funcționează ca un teatru clasic, cu public așezat confortabil și o poveste liniară desfășurată la distanță. Din contră, are ceva neliniștitor de intim și de interactiv. Publicul este plimbat prin spațiu, implicat, mutat dintr-o stare în alta, aproape obligat să simtă disconfortul logistic și emoțional pe care îl trăiesc părinții în viața de zi cu zi.

Și cred că unul dintre cele mai tulburătoare lucruri nu este neapărat faptul că vorbește despre maternitate, ci faptul că, pe măsură ce urmărești scenele și treci prin experiențele construite de actori, ai senzația stranie că te uiți la propria ta viață de mamă. Sau cel puțin așa a fost pentru mine, o proiectare direct înapoi acum unsprezece ani. Nu într-un sens spectaculos sau dramatic, ci în felul acela tăcut și obositor în care îți amintești brusc senzații pe care credeai că le-ai lăsat undeva foarte departe în urmă: oboseala permanentă, senzația că trebuie să planifici fiecare ieșire din casă ca pe o operațiune logistică și acel sentiment aproape invizibil că spațiul public nu a fost construit pentru tine, chiar dacă toată societatea vorbește constant despre cât de importantă este familia.

Spectacolul este construit ca un videogame social absurd, în care fiecare nivel nou vine cu o dificultate și mai mare, fără să existe vreodată recompensa aceea promisă a adaptării sau a liniștii. Tocmai componenta aceasta experimentală îl face atât de puternic, pentru că nu privești pur și simplu niște personaje care suferă pe scenă, ci începi să simți ritmul acesta sufocant al maternității urbane moderne, în care fiecare etapă rezolvată deschide imediat o nouă problemă. Înveți să ieși din casă cu copilul, să pregătești geanta aceea uriașă în care încape practic jumătate din viața ta, să anticipezi crize, plâns, accidente, foame și oboseală, iar apoi descoperi că adevărata provocare abia începe. Încerci să împingi căruciorul peste borduri imposibile, printre mașini parcate pe trotuare, pe lângă oameni care oftează iritați că îi încurci. Reușești să calmezi copilul și, imediat după aceea, trebuie să gestionezi privirile celor deranjați că un copil există și se comportă ca un copil într-un spațiu public. Ai nevoie să alăptezi și descoperi că lumea adoră ideea abstractă de maternitate, dar devine extrem de incomodă când maternitatea există concret, fizic, în fața ei. Trebuie schimbat un scutec și începe iar căutarea acelui spațiu „special amenajat”, care de cele mai multe ori este fie închis, fie în renovare, fie atât de neprietenos încât ajungi să improvizezi pe o bancă sau într-o toaletă în care abia reușești să intri cu tot cu copil și bagaje.

Și cred că exact aici spectacolul devine mult mai mult decât o producție despre părinți. Devine o radiografie foarte incomodă a ipocriziei sociale în care trăim. Pentru că societatea iubește enorm ideea de familie. O folosește în reclame, în discursuri politice, în campanii despre valori și comunitate, dar foarte rar construiește efectiv orașe în care familiile reale să poată exista cu demnitate și fără epuizare constantă. Trăim în orașe care se declară „smart”, „inclusive”, „family friendly”, dar în momentul în care apare un copil real în spațiul public, infrastructura începe să se destrame aproape instantaneu. Trotuarele devin imposibile, rampele lipsesc, spațiile de schimbat scutece sunt simbolice sau inexistente, iar părinții sunt împinși subtil spre ideea că ar trebui să ocupe cât mai puțin spațiu și să deranjeze cât mai puțin.

Poate tocmai de aceea multe mame ajung să creadă că dificultatea este normală, că oboseala permanentă este o obligație morală și că a cere condiții decente înseamnă cumva să ceri prea mult. Mi-am dat seama, privind spectacolul, cât de puține lucruri s-au schimbat în acești unsprezece ani. Aceleași borduri. Aceleași trotuare blocate. Aceeași infrastructură gândită de parcă oamenii care îngrijesc copii ar fi o categorie abstractă, nu o parte fundamentală a societății.

Și poate cel mai trist este că problemele acestea nu îi afectează doar pe părinți. Un oraș greu de traversat cu un cărucior este un oraș greu de traversat și pentru persoane cu dizabilități, pentru vârstnici, pentru oameni aflați în recuperare medicală sau pentru oricine traversează o perioadă de vulnerabilitate fizică. De multe ori vorbim despre accesibilitate ca despre o facilitate specială, când, în realitate, ea reprezintă diferența dintre participare și excludere socială.

Iar senzația cu care am plecat de la spectacol nu este una de nostalgie, ci una aproape amară. Pentru că nu am impresia că privesc o realitate depășită sau o etapă prin care societatea a trecut și pe care a rezolvat-o între timp. Din contră, am senzația că multe dintre scenele acelea pot fi retrăite perfect și astăzi, în aproape orice oraș care se laudă că este „prietenos cu familiile”. Și probabil că le voi vedea din nou foarte curând, prin ochii noii generații de părinți, odată ce voi deveni mătușă și voi reintra indirect în universul acesta al logisticii imposibile, al oboselii invizibile și al unei societăți care continuă să celebreze simbolic maternitatea, în timp ce o penalizează constant în realitatea de zi cu zi.

26/05/2026

TESZT - Euroregional Theatre Festival Timișoara

25/05/2026

„𝐃𝐞 𝐥𝐚 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐥𝐚 𝐮𝐥𝐭𝐢𝐦𝐚”, 𝐮𝐧 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐜𝐨𝐥 𝐝𝐞 𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐯𝐨𝐜𝐞 𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐜𝐞 𝐟𝐞𝐦𝐞𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐢̂𝐧𝐯𝐚̆𝐭̦𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐧𝐝𝐚̆: 𝐦𝐞𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐚𝐭̦𝐢𝐚

A început TESZT - Euroregional Theatre Festival Timișoara - Festivalul Euroregional de Teatru din Timişoara, unul dintre proiectele importante ale Teatrului Maghiar de Stat Temesvári Csiky Gergely Állami Magyar Színház și mi-am propus să ajung la cât mai multe dintre spectacolele din cadrul FemminiCity, pentru că îmi place enorm ideea de teatru care nu doar distrează, ci provoacă, incomodează și deschide conversații reale despre lucruri despre care încă vorbim prea puțin.

Despre „Strada Fericirii nr. 12” am scris deja luna trecută, când l-am văzut (las link în comentarii), așa că „De la prima la ultima” a fost primul spectacol FemminiCity la care am ajuns în cadrul TESZT 2026. Și sincer, ce bucurie că am mers.

Pentru că „De la prima la ultima” nu a fost doar o piesă de teatru, ci unul dintre acele spectacole care rămân cu tine mult după ce ieși din sală și te fac să privești altfel lucruri pe care le considerai atât de normale încât nici nu le mai puneai sub semnul întrebării.

„De la prima la ultima”, produs de Društvo ZIZ Maribor din Slovenia, invită la o conversație pe care societatea a evitat-o zeci sau chiar sute de ani. Nu este un spectacol comod. Nu încearcă să fie elegant în sensul clasic al teatrului „frumos”. Nu vine să îți spună o poveste liniștitoare. Vine să deschidă, aproape brutal uneori, un subiect pe care milioane de femei îl trăiesc lună de lună și despre care încă se vorbește în șoaptă: menstruația.

Spectacolul stă la intersecția dintre teatru experimental, analiză socială, istorie, corp, obiecte, voce și cercetare sociologică. Folosește teatrul ca pe un instrument prin care nu doar privești, ci începi să observi mecanismele invizibile din jurul unui proces biologic absolut normal și, în același timp, incredibil de stigmatizat.

Întrebarea pe care o pune spectacolul nu este doar „Ce este menstruația?”, ci cine are voie să vorbească despre ea, cine decide ce este „acceptabil”, de ce ceva fără de care omenirea nu ar exista a fost împins atât de mult timp în zona rușinii și de ce femeile au fost educate să suporte totul discret, elegant și fără să deranjeze.

Pe scenă nu era vorba doar despre hormoni sau produse de igienă. Era vorba despre control social, despre limbaj, despre economie, despre felul în care corpul femeii a fost analizat, reglementat, redus la tăcere și explicat adesea chiar de oameni care nu au trăit niciodată experiența aceasta.

Și poate că exact asta m-a lovit cel mai tare: cât de multe lucruri considerate „normale” sunt, de fapt, niște mecanisme de adaptare la rușine.

Pentru că am crescut învățând să ascundem absorbantul în mânecă, să ne verificăm obsesiv hainele, să suportăm durerea în liniște, să mergem la școală sau la muncă zâmbind, să nu spunem că ne este rău, să nu părem „prea sensibile”, să nu incomodăm pe nimeni.

Și, la un moment dat, nici nu mai observi câtă energie consumi doar ca să pari că nu se întâmplă nimic.

Una dintre cele mai puternice părți ale spectacolului a fost finalul interactiv. Pornind de pe scenă, de la actori, publicul a primit un fir roșu de ață care a trecut din mână în mână, iar fiecare a trebuit să își spună numele, numele mamei și al fiicei. Un gest simplu, dar incredibil de simbolic. Pentru că vorbește despre o linie feminină transmisă din generație în generație. Nu doar viața, ci și tăcerile. Nu doar existența biologică, ci și rușinea moștenită. Nu doar corpul, ci și felul în care femeile au fost învățate să existe în lume.

Și poate că unul dintre cele mai triste adevăruri este că foarte multe dintre noi nici măcar nu au realizat cât de anormală era această tăcere, pentru că au crescut în ea.

Mi-am amintit de o conversație recentă cu Eric, care probabil explică mai bine decât orice analiză sociologică ruptura dintre experiența feminină reală și felul superficial în care societatea tratează subiectul.

Mi-am amintit de o conversație recentă cu Eric, care probabil explică mai bine decât orice analiză sociologică ruptura dintre experiența feminină reală și felul superficial în care societatea tratează subiectul. La un moment dat, răscolind prin geanta mea, a găsit un absorbant și a fost sincer surprins când i-am explicat că port mereu unul la mine, pentru că nu pot ști niciodată exact când începe menstruația și nu vreau să risc să mă pătez. Reacția lui a fost una de uimire autentică în fața tuturor lucrurilor pe care femeile trebuie să le gestioneze constant și aproape invizibil: nevoia de a avea mereu la tine produse de rezervă, stresul că poți fi prinsă nepregătită, problema găsirii unui loc unde să le arunci discret și, poate cel mai greu de înțeles pentru cineva din afară, faptul că trebuie să continui să funcționezi normal la muncă, la școală sau în viața de zi cu zi chiar și atunci când ai dureri. Pentru el, toate aceste lucruri păreau complicate, obositoare și nedrepte. Pentru foarte multe femei însă, ele au devenit atât de normale încât aproape că nici nu mai sunt observate.

Iar reacția lui mi s-a părut extraordinar de importantă. Pentru că nu a reacționat cu scârbă sau cu glume. A reacționat cu empatie și cu uimire sinceră față de cât de multe lucruri suplimentare trebuie să gestioneze femeile, lună de lună, pe lângă viața „normală”.

Și atunci mi-am dat seama cât de mult contează felul în care îi educăm pe băieți. Pentru că poate schimbarea începe exact aici: în conversații simple, normale, fără rușine. Nu în tăcere, nu în ironii, nu în „lasă că așa e la femei” și „aşa-s băieții”, ci în capacitatea de a vedea experiența umană a celuilalt fără să o minimizezi.

„De la prima la ultima” nu este doar un spectacol despre menstruație, este un spectacol despre vizibilitate, despre corp, despre putere, despre rușine moștenită și despre cât de multă libertate apare în momentul în care oamenii încep, în sfârșit, să vorbească deschis.

Și poate că exact asta face arta uneori: ia ceva ce societatea a ținut ascuns foarte mult timp și îl pune în lumină, pe scenă, în fața tuturor, până când devine imposibil să ne mai prefacem că nu există.

23/05/2026

Printre toate crizele existențiale premium și task-urile inventate de viață exact când nu am chef, am realizat ceva aproape suspect de matur: anul ăsta chiar am mai terminat o carte. Da, eu. Persoana care transforma orice proiect în „work in progress” pe termen nelimitat, ca un abonament emoțional la neterminat.

Când am început programul O9Ființă susținut de , unul dintre obiectivele mele era să trec peste o chestie foarte elegant formulată drept „blocaj creativ”, dar care în realitate era: panică. Intram în panică fix când trebuia să termin ceva scris. Pentru că îmi place enorm procesul de a scrie, haosul, obsesia, cafeaua rece uitată lângă laptop, senzația că trăiesc într-un film indie european unde nu se întâmplă nimic, dar toți sunt foarte triști și talentați.

Dar finalul? Finalul înseamnă că povestea nu mai e doar a mea. Pleacă. O citesc alți oameni. Au opinii. Groaznic concept, sincer.

Așa că ani întregi am făcut ceea ce face orice artist dramatic și puțin dezechilibrat: scriam 90% din proiecte și apoi le abandonam strategic, ca să nu risc vreodată să aflu dacă sunt bune sau dacă doar mă simțeam profundă la ora 2 dimineața.

Și totuși... Pe 9 martie, în a doua zi de program, am început un roman fantasy gotic pentru adolescenți, inspirat din mitologia românească reinterpretată. Genul de poveste pe care aș fi devorat-o eu adolescentă, între două crize și o obsesie literară dubioasă.

Am scris enorm... nopți la rând. Am scris, am șters, am scris, am luat-o de la capăt. Și în noaptea dinaintea zilei mele de naștere… l-am terminat.

566 de pagini A4. Da. Practic am "născut" o cărămidă literară.

Și sincer, nu sunt fericită pentru că aș crede că am scris capodopera secolului. Poate e genială. Poate e doar foarte gotică și oamenii vor avea nevoie de ceai și terapie după ea. Sau poate e atât de proastă că nu va vedea niciodată tiparul. Vedem.

Dar sunt fericită pentru că, pentru prima dată, am avut curajul să termin o carte fără să fiu împinsă de la spate și șantajată emoțional... timp de peste 5-10 ani, cm mi s-a întâmplat până acum.

Să spun: gata. Povestea există acum și fără mine. Dumnezeu cu mila și cu feedback-ul beta readerilor. 😀

Patricia Lidia

29/05/2026

28/05/2026

28/05/2026

27/05/2026

27/05/2026

27/05/2026

26/05/2026

26/05/2026

25/05/2026

23/05/2026

Address

Website

Alerts

Contact The Business

Shortcuts

Share