14/10/2026
Sunt unele date pe care nu le uiți niciodată. Nu pentru că le-ai notat undeva, ci pentru că trupul le ține minte înaintea ta.
Eu știu cm sună liniștea din cabinetul unui medic atunci când cauți cu privirea o speranță care nu mai este acolo. Știu cm e să pleci acasă cu mâinile goale și cu o durere atât de mare încât nu încape în nicio propoziție. Știu și cm e să auzi: „Ești tânără, mai poți încerca.” Ca și cm iubirea s-ar reseta. Ca și cm un copil l-ar putea înlocui pe altul. Ca și cm pierderea ar funcționa după reguli administrative.
Am trecut prin asta de mai multe ori. Și, dacă experiența m-a învățat ceva, este că durerea unei sarcini pierdute nu dispare pentru că lumea merge înainte. Nu dispare când îți reiei activitatea. Nu dispare când oamenii încetează să te întrebe cm te simți. Pur și simplu, înveți să îi faci loc lângă tine.
Am plantat doi magnolii. Așa mi-au spus ei în vis, gemenii mei deveniți îngeri înainte să apuc să îi strâng vreodată în brațe.
Au crescut în pământul nostru, în fața curții casei noastre, în povestea familiei noastre. Și, într-un fel pe care nu simt nevoia să-l explic nimănui, fac parte în continuare din ea.
Sunt zile în care mi se face dor de ei. De ei pentru că i-am simțit parte din sufletul meu, din trupul meu mult timp, suficient încât să îmi fie în toate planurile și proiecțiile despre viitor. Și atunci mă opresc în fața magnoliilor și vorbesc cu ei. Poate că, pentru cineva din afară, pare ciudat să vorbești cu doi copaci. Pentru mine, însă, sunt mult mai mult decât atât. Sunt felul meu de a le face loc în viața noastră, de a le spune lucrurile pe care nu am apucat să le spun și de a păstra vie o iubire care nu a avut timp să înceapă așa cm mi-aș fi dorit, dar care nu s-a terminat niciodată.
Ani la rând am crezut că despre astfel de experiențe se vorbește puțin pentru că sunt rare. Mai târziu am descoperit adevărul.
Se vorbește puțin spre deloc pentru că dor. Pentru că ne este teamă să nu spunem ceva greșit. Pentru că societatea pare să înțeleagă mai ușor o prezență decât o absență.
De aceea m-a atins profund proiectul „ne(văzutele)”. Pentru că vorbește exact despre ceea ce rămâne invizibil pentru cei din jur și atât de prezent pentru cei care au trecut prin această experiență. Despre copiii pe care nu i-am ținut niciodată în brațe. Despre copiii care nu au apucat să fie fotografiați. Despre camere pregătite și apoi golite. Despre nume alese în șoaptă. Despre aniversări pe care le sărbătorește o singură inimă. Despre familii care învață să trăiască mai departe purtând cu ele și povestea celor care nu au mai ajuns acasă.
Pe 15 octombrie, de Ziua Părinților de Îngeri, proiectul „ne(văzutele)” ajunge la Timișoara, printr-o expoziție și o carte-jurnal care adună povești despre pierdere, memorie și iubirea care continuă să existe chiar și atunci când nu mai are unde să se așeze.
Cartea-jurnal, creată de Camelia Rangu și Andreea Berechet, pornește din propriile lor experiențe și se completează cu mărturiile mamelor din comunitatea „Mame cu brațele goale”.
Citind aceste povești, am avut de multe ori senzația că cineva a găsit, în sfârșit, cuvintele pe care eu nu reușisem să le spun. Pentru că există o alinare aparte atunci când afli că nu ești singura, că și alte femei s-au simțit vinovate, că și alte femei s-au întrebat „de ce?”, că și alte femei au continuat să iubească un copil pe care nu l-au putut ține niciodată în brațe.
Și că nu trebuie să explici nimănui de ce îți este dor de cineva pe care lumea poate nici nu știe că l-ai pierdut.
Expoziția duce aceeași poveste într-un limbaj diferit. Prin hârtie, memorie, urme și fragmente. Prin lucruri aparent fragile care rezistă surprinzător de mult. Exact așa cm rezistăm și noi. Nu pentru că suntem puternice în fiecare zi, ci pentru că învățăm, uneori fără să vrem, să trăim cu ceea ce nu putem schimba.
Ani de zile am crezut că vindecarea înseamnă uitare. Astăzi cred altceva: cred că vindecarea începe atunci când nu mai ascunzi ce ai pierdut, când poți să rostești numele durerii fără să îți ceri scuze pentru ea, când cineva stă lângă tine și nu încearcă să îți repare povestea, doar o ascultă.
Poate că tocmai de aceea avem nevoie de proiecte precum „ne(văzutele)”. Nu pentru a ne învăța cm să trecem peste pierdere și nici pentru a ne spune cm ar trebui să arate vindecarea, ci pentru a face loc unor povești care au existat dintotdeauna, chiar și atunci când nu au fost rostite.
Dacă și tu ai trecut printr-o astfel de pierdere sau cunoști pe cineva care o poartă în tăcere, poate că această expoziție va însemna mai mult decât un eveniment cultural sau o lansare de carte.
Poate va fi un loc în care să te simți înțeleasă. Un loc în care să descoperi că nu ești singura care păstrează o amintire, un vis, un nume sau un loc special pentru un copil pe care nu l-a putut ține în brațe.
Eu am doi magnolii. Și, atunci când mi se face dor de ei, de gemenii mei, mă duc la ei și le vorbesc.
Nu am nevoie ca toată lumea să înțeleagă. Am nevoie doar să existe loc și pentru această parte din povestea mea. Pentru copiii care au existat. Pentru părinții care îi poartă mai departe. Și pentru iubirea care nu a avut timp să crească, dar care nu a încetat niciodată să existe.
Sursă foto: Mame cu brațele goale
