31/05/2026
Continuare articol Eliade( partea 3 și ultima la mine pe pagina)
O serie de scene burlești sunt interpretate de obicei între dansuri sau la sfârșitul lor.
De exemplu, unul dintre călușari dispare, iar vătaful îi poruncește Mutului să plece în căutarea lui.
Când Mutul îl aduce înapoi pe fugar, mai mulți dintre tovarășii acestuia încep să-i lovească tălpile cu bâtele.
Mutul încearcă să-l salveze, însă este și el prins de călușari, ridicat pe bâte și aruncat brusc la pământ.
Considerat mort, Mutul este jelit de întregul grup și pregătit pentru înmormântare, dar nu înainte de a fi „jupuit” etc.
Cele mai reușite scene „dramatice” au loc în ultima zi, când ceata se întoarce în sat.
Dramatizarea finală este numită „războiul”.
Steagul este înfipt solid în pământ, iar un călușar urcă pe prăjină și strigă:
„Război, dragilor, război!”
După aceasta, patru călușari interpretează în manieră grotescă mai multe personaje familiare: preotul, turcul (sau cazacul), doctorul și femeia.
Intriga este simplă.
Fiecare dintre „actori” încearcă să facă dragoste cu femeia.
În cele din urmă femeia rămâne însărcinată, unul dintre personaje este „ucis”, apoi „înviat” și așa mai departe.
Pantomima este licențioasă și uneori jucată cu brutalitate.
Mutul, purtând un falus de lemn, joacă rolul cel mai important.
Gesturile sale grotești și excentrice provoacă râsul general.
Influența altor spectacole folclorice, obiceiuri de iarnă cu măști și teatru de păpuși, este evidentă.
„Spargerea călușului” are loc în același loc unde s-a depus jurământul.
Vătaful desprinde punga cu usturoi și plante medicinale, împarte usturoiul dansatorilor și îi dă punga purtătorului de steag.
Recuperează bâtele.
Ia și sabia Mutului, rupe prăjina steagului și îngroapă așchiile la rădăcina unui copac.
Apoi le poruncește călușarilor să se împrăștie cât mai repede posibil.
Într-un articol viitor vom compara călușul cu alte dansuri europene similare, în special cu cele din Peninsula Balcanică.
Oricare ar fi originea sa, călușul, în formele cunoscute în ultimele secole, se găsește numai în România și poate fi considerat o creație a culturii populare românești.
Ceea ce îl impresionează pe cercetător este atât arhaismul scenariului, cât și, în același timp, structura sa deschisă.
Am evidențiat deja mai multe elemente de tip Männerbund.
Putem adăuga că în unele regiuni călușarii poartă pinteni.
La fel ca alte embleme militare, steagul și sabia, pintenii indică o tradiție feudală.
Însă această recuzită relativ recentă s-a suprapus peste un strat rural și mult mai arhaic de cultură, încă recognoscibil prin utilizarea rituală a bâtei și prin faptul că prăjina steagului este făcută din brad.
Simbolismul solar, subliniat pe bună dreptate de Vuia, aparține unei tradiții precreștine.
Deși jurământul este depus în numele lui Dumnezeu, scenariul mitico-ritual al călușului nu are nimic în comun cu creștinismul.
Putem presupune că în epocile vechi autoritățile ecleziastice au luptat împotriva călușarilor cu aceeași vehemență manifestată împotriva obiceiurilor sezoniere cu măști.
Chiar la sfârșitul secolului al XIX-lea, în unele regiuni, călușarii erau excluși de la împărtășanie timp de trei ani.
Este evident că structura deschisă a scenariului a permis asimilarea continuă de elemente noi provenite din alte sisteme mitico-rituale.
Totuși, nu trebuie să concluzionăm că această structură deschisă a permis numai astfel de sincretisme.
Paradoxul și ambivalența caracterizează acest scenariu mitico-ritual încă de la începuturile sale.
Un paralelism revelator pentru relația ambivalentă dintre Rusalii și călușari poate fi găsit în sărbătoarea Sântoaderilor.
Conform tradiției, Sântoaderii sunt cei șapte fii ai Sfântului Toader și au coame și copite.
Ei sunt descriși și ca nouă tineri cu dinți lungi și coame ascunse sub mantii, care străbat satele în cele trei nopți de dinaintea Lăsatului Secului.
Înaintează cântând și bătând toba, apărând brusc și dispărând apoi în chip misterios.
Se aud zgomotele metalice ale picioarelor lor potcovite.
Dansează pe trupurile victimelor sau le leagă cu lanțuri, provocând dureri reumatice.
Sântoaderii sunt considerați foarte răuvoitori.
Dacă o femeie lucrează în zilele lor, vin și o răpesc.
Mai ales fetele tinere se tem de Sântoaderi și evită să iasă din casă în acele nopți.
Majoritatea acestor elemente par să fie vestigii ale unui vechi Männerbund, caracterizat printr-o violență destinată să terorizeze femeile.
Totuși, în noaptea Sfântului Toader, fetele nemăritate merg în pădure sau urcă pe deal și, în jurul unui foc aprins, dansează și cântă:
„Toadere, Sfinte Toader, fă să crească părul fetelor ca coada iepei. Eu îți dau pâine și sare, tu îmi dai mult păr. Eu îți dau pâine și nuci, tu îmi aduci buze dulci.”
Ele dansează și cântă până în zori, apoi se întorc în sat adunând ierburi și flori.
Acestea sunt fierte în apă, iar cu apa respectivă își spală părul.
Cred că astfel se vor mărita curând.
Astfel, patronul acestor ființe cabaline, spaima femeilor și mai ales a fetelor tinere, este invocat chiar de acestea pentru a le face părul frumos ca o coamă de cal și pentru a grăbi căsătoria.
Douăzeci și patru de zile după Paști are loc sărbătoarea Todorusale.
Atunci Rusaliile se întâlnesc cu Sântoaderii și joacă împreună, iar la sfârșit le oferă fiecăruia câte un buchet din floarea numită todorușe.
Există credința generală că Rusaliile și alte zâne sunt lipsite de putere în fața celor care știu când și cm să culeagă plantele medicinale.
În concluzie, există o relație curioasă între Rusalii și Sântoaderi.
Ambele grupuri călătoresc noaptea, la date precise, cântând și dansând, însoțite de lăutari.
Ambele aduc boli specifice și îi pedepsesc pe cei care nu le respectă sărbătorile.
Ambele sunt legate în mod misterios de plantele magice și medicinale.
Deși Sântoaderii întruchipează un principiu antagonic prin excelență, calul și fierul, Rusaliile se întâlnesc și se joacă împreună cu ei, iar înainte de despărțire le oferă flori.
Sărbătoarea Todorusale evidențiază dorința de a reuni două categorii de ființe supranaturale care reprezintă, pentru societatea umană, forțe diferite, dar la fel de periculoase.
Sântoaderii nu pot fi identificați cu călușarii, însă scenariul lor mitico-ritual ne ajută să înțelegem intenția fundamentală a călușului.
Este puțin probabil să mai putem reconstrui vreodată forma sa „originară”.
Dar, atât de departe cât îl putem urmări în timp, scenariul actualizat de călușari implică în mod constant contopirea contrariilor prin idei și tehnici magico-religioase complementare.
Probabil tocmai această integrare îndrăzneață și reușită a principiilor antagonice explică rolul important jucat de căluș în cultura populară românească.
Astfel, o asociație de tip Männerbund, cu rituri specifice de inițiere masculină, se află totuși sub protecția Reginei Zânelor.
Tehnicile sale cathartice și terapeutice se bazează în principal pe o coregrafie particulară, adică pe imitarea rituală a modului de existență și a comportamentului Rusaliilor.
În același timp, sunt folosite imaginile și substanțele apotropaice care îi protejează împotriva Rusaliilor: calul și plantele medicinale.
Călușul include o serie de elemente prezente și în alte sisteme mitico-rituale, însă fără să le dezvolte în direcțiile în care acestea evoluează acolo.
Avem, de exemplu, un scenariu care cuprinde episoade cvasi-extatice, precum „căderea” dansatorului, dar fără a le atribui rolul central și fără a transforma călușul într-un dans parașamanic.
Pe de altă parte, călușul a asimilat din sărbătorile de iarnă obiceiurile cu măști- parodice ale morții și învierii, însă fără să integreze elementele funerare prezente în scenariile Sfântului Toader și ale Sântoaderilor.
Structura deschisă a călușului a favorizat transformarea personajului arhaic și probabil înfricoșător al Mutului într-o figură comică și licențioasă, fără ca acesta să-și piardă aura misterioasă.
Ambivalența paradoxală a scenariului originar a încurajat încă de la început numeroase inovații și reinterpretări.
Foarte probabil, creativitatea călușului își găsește explicația în faptul că principiile antagonice care sunt împăcate și reunite aici, boala și moartea, sănătatea și fertilitatea, au fost personificate într-una dintre cele mai inspirate expresii ale diadei feminine-masculine primordiale:
zânele și eroii cathartici călăreți.
