25/08/2026
A existat o vreme (defapt, cea mai mare parte din viața mea) în care mă străduiam atât de mult să fiu pe placul altora, încât în interiorul meu începusem să nu mă mai suport.
Mi-a plăcut mult, încă de mică, senzația de a fi „fata cuminte”. Fetița care stă în banca ei, nu deranjează, se adaptează, face ce trebuie. Cea despre care lumea are mereu lucruri frumoase de spus. O știi, nu? E acel personaj invizibil care își construiește toată valoarea pe aplauzele și aprobarea de-o secundă a celor din jur.
Pentru mult timp, nici n-am realizat că identitatea mea era doar o armură croită din „te rog” și „nu e niciun deranj”.
Doar că legea psihologică a adaptării excesive are un preț tăcut: când ești permanent atent la cm să le fie altora bine, începi încet-încet, să nu mai știi cm îți este ție bine.
Nu mai știi ce vrei.
Nu mai știi ce nu vrei.
Nu mai știi ce alegere ai face dacă n-ai mai scana mediul în căutare de pericole, așteptări sau disconfortul altora.
Și nu e deloc simplu să te întorci de acolo.
Pentru că, în momentul în care începi să te uiți spre tine și să spui un „nu” timid, se activează frica străveche. Oamenii pot fi dezamăgiți. Așteptările se prăbușesc. Imaginea ta de om “bun și maleabil” se fisurează.
Așa că da, astăzi îmi asum că pot fi uneori greu de dus. Că în spatele imaginii de femeie blândă și înțelegătoare există și furie și egoism, refuzuri tăioase și limite pe care nu mai negociez să le trec. Părți pe care le-am numi „umbră”, dar pe care încetez treptat să le mai exilez.
Nu le privesc cu mândrie, dar nici cu rușine. Pur și simplu le recunosc drept parte din mine.
Ca terapeut, văd asta în fiecare zi în cabinet: vindecarea nu vine din a deveni o versiune mai luminoasă, mai sterilă sau mai ușor de iubit a noastră.
Vine din curajul de a nu ne mai împărți în bucăți „acceptabile” și bucăți de care ne este frică.
A fi întreg nu înseamnă perfecțiune.
Înseamnă să poți sta în aceeași cameră cu propria ta blândețe, dar și cu propria ta furie. Să ai spațiu pentru lumină și pentru umbră.
Și, mai ales, să nu mai alegi trădarea de sine doar de dragul de a rămâne, în ochii lumii “fetița cuminte”.
Fetița/copilul acela din noi nu mai are nevoie de perfecțiunea noastră ca să supraviețuiască.
Are nevoie, în sfârșit, de permisiunea de a fi întreagă.
