10/09/2026
𝗔𝘇𝗶 𝗮𝗺 𝘂𝗶𝘁𝗮𝘁 în 𝗰𝗲 𝘇𝗶 𝗮 𝘀ă𝗽𝘁ă𝗺â𝗻𝗶𝗶 𝘀𝘂𝗻𝘁𝗲𝗺.
Rareori mi se întâmplă. Sunt organizată. Poate chiar prea organizată — perfecționistă, tipicară, încerc să șlefuiesc totul: școala, joaca, drumurile la bunici, gătitul, farmacie, consultații nutriționale.
Nu-mi iese mereu.
Și e ok.
Am și eu momente când cedez, când simt copleșire. Sunt om. Nu-mi place să trag de mine — și nu am tras. Dar au fost multe începuturi, drumuri lungi, decizii, oameni care iau fără să dea înapoi, toate adunate la un loc.
Ascult mult. Astăzi am simțit nevoia să fiu și eu ascultată.
Abia aștept weekendul. Nu ca să fac ceva anume, ci ca să stau. Atât.
Și totuși — nu vreau să sune ca o plângere. Pentru că în mijlocul tuturor astora, e ceva ce nu mă obosește niciodată: conversațiile față în față cu pacienții.
Acolo mă încarc altfel. Cu energie "d-aia bună", cm îi spun eu. Aceeași zi care mă lasă fără aer la ora 15.00, seara după consultații mă simt resetată, exact motivul pentru care fac tot restul.
Nu e o contradicție. E doar... complicat. Poți fi epuizată și împlinită în același timp. Poți iubi ce faci și tot să ai nevoie de un weekend în care nu faci nimic.
Cred că asta e maturitatea, de fapt — să nu mai cauți răspunsul simplu.
Voi cm vă dați reset când simțiți că duceți prea mult?