12/06/2026
Manifest simplu (dar profund) antisinguratate. Atat de frumos pus in cuvinte de colega noastra Psiholog Raluca Cristian🩵
Vorbeam zilele trecute cu unul dintre oamenii cu care lucrez, un bărbat, despre singurătate. Despre paradoxul ăsta legat de cât de mult ne dorim să fim cu alții, să petrecem timp, să ne conectăm, și cât de “pe dos” ne comportăm. Tânjim să ne bage cineva în seamă, să ne întrebe, să ne cheme, să ne vadă, dar nu mișcăm un deget pentru asta. Trecem încruntați și plini de gândurile singurătății pe la magazinul din cartier, pe lângă florăria din colțul străzii, pe la aceeași cafenea zi de zi, pe lângă vecini și nu zicem nimic mai mult decât “bună ziua”, “vă rog” și “mulțumesc” și credem că e de ajuns.
În cartea Secolul singurătății, Noreena Hertz vorbește despre câteva dintre lucrurile pe care chiar le putem face ca să ne simțim puțin mai puțin singuri.
Exemple concrete și realizabile:
• Să saluți și să schimbi câteva vorbe cu vecinii. Orice mai mult decât “bună ziua” chiar poate să te facă să te simți mai bine în cartierul tău.
• Să schimbi câteva cuvinte cu barista sau alți oameni de la cafeneaua, magazinul sau piața la care mergi cel mai des. Nu trebuie să fie filosofie, observă și leagă-te de un lucru mărunt (“Văd că e mai liber azi” etc)
• Să creezi rutine care te fac să întâlnești aceiași oameni în mod repetat. Nu e nevoie să fie în locuri cu specialty coffee (deși acolo e mai simplu), încearcă și în parc sau participând la activități de grup (caută-le, ele există și unele nici măcar nu sunt pe bani)
Astfel de interacțiuni aparent minore îți dau sentimentul că ești văzut, recunoscut și că aparții unei comunități.
Nu trebuie ca fiecare conversație să ducă la o prietenie, simplul fapt că există oameni care te ştiu și pe care îi ştii reduce sentimentul de izolare.
Azi îmi așteptam cappuccino-ul la cafeneaua din cartier. Un loc deloc fancy și unde nu e loc de stat, nu sunt decât două scaune. Cu Mihai, care e barista aici, mai schimb câteva cuvinte când nu e aglomerat. Cu ceilalți clienți, nu. Aproape niciodată. Nici eu nu sunt o persoană care să intre ușor în vorbă, dar azi am “picat pe subiect”.
“De data asta chiar ar fi meritat să bagi un bilet”, îi zice lui Mihai un tip care își bea cafeaua lângă geam. Aud câteva nume de echipe de fotbal și pe Mihai că zice: “Eu vreau să bag 100 de lei și să câștig 30.000”. “Nu mai bine nu bagi deloc?”, mă bag și eu în seamă.
Mihai nu bagă oricum la pariuri, dar cu ocazia asta aflu că tipul de la geam pune acum sume mici, că înainte băgă mulți bani, dar că, de când are familie de întreținut, are grijă la asta și ține lucrurile sub control. “Oricum nu beau și nu fumez, doar pe-asta o am”, mai zice el, ca și cm chiar ar fi necesar ca suma viciilor să fie constantă, o eroare de gândire cu care ne mai consolăm. Îl felicit că a învățat să gestioneze bine treaba cu pariurile și plec.
Mă observ simțindu-mă mai bine decât înainte de această conversație de maxim 3 minute, cât a durat să-mi iau cafeaua.
Copiii din generațiile de acum își fac câte un compliment și intră în vorbă. Seniorii de acum, cei care încă nu sunt foarte afectați de digitalizare, se salută între ei pe stradă, se mai întreabă de facturi, de şolduri, de plimbarea zilnică.
Încep să mă gândesc la criza vârstei mijlocii, dar altfel. Nu ca la etapa de schimbări bruște care pot să apară în jurul vârstei de 40+ de ani, ci ca la o perioadă mai extinsă, cea dintre adolescență și senectute, când uităm să fim spontani și curioși și când încă nu am înțeles că nu ne costă nimic să “deranjăm” și să ne “lăsăm deranjați” cu politețuri și mici curiozități sincere.
În trecut, lucrurile se petreceau mai natural. Viața modernă, cu individualismul și ritmul ei alert, complică lucrurile și ne simțim tot mai singuri. Dar ce-ar fi să ne îndreptăm privirile mai mult către oamenii obișnuiți şi în carne și oase din apropierea noastră și să vedem ce putem scoate mai bun din întâlnirile de zi cu zi?
