Bogdan Varariu Psiholog

13/09/2026

Într-o zi, cineva te va pomeni pentru ultima dată

Există un gând care poate părea greu, dar care are puterea de a schimba felul în care trăim.

Într-o zi, cineva îți va rosti numele pentru ultima dată : poate fi vorba despre un prieten, despre copilul tău, despre cineva pe care l-ai iubit sau despre cineva pe care nici nu ai știut că l-ai marcat profund.
După ce ultimul ecou al numelui tău se va stinge, viața va continua, intreaga lume își va vedea liniștită de drum. Vor răsări alți oameni și alte povești, alte bucurii și alte tristeți.
Lumea nu se va opri.

Și totuși, ceva din tine va rămâne.

Atunci când tragi linie, din tine nu rămâne vila în care ai locuit, masina din parcare, titlul din cartea de muncă sau cifrele de pe rețelele sociale. Rămâne doar amprenta pe care ai lasat-o în ceilalți. Rămâne doar faptul că ai avut răbdare când cineva era la pământ, că ai ținut de mână un om speriat, că nu ai închis telefonul când poate nici tu nu mai aveai putere să asculți, că ai putut spune doar „sunt aici” și chiar ai rămas.

În final, toți vom deveni o amintire ștearsă.

Până atunci, însă, avem de ales cm trecem prin viața celor din jur : că o plagă sau ca un adăpost, ca o piatră de moară sau ca o gură de aer.
Miza nu este să rămâi în istorie, ci ca atunci când cineva își aduce aminte de tine, să simtă mai multă liniște în suflet decât strângere de inimă.
Iar dacă de mâine numele tău n-ar mai fi rostit niciodată, singura întrebare care contează cu adevărat este una singură : în câte suflete ai lăsat senzația că viața a fost un pic mai ușor de dus doar pentru că ai trecut pe acolo?

01/09/2026

https://national.ro/social/sanatate/generatia-care-se-teme-de-iubire-de-ce-ne-dorim-atat-de-mult-o-relatie-dar-fugim-exact-cand-cineva-incepe-sa-conteze/

Interviu: Bogdan Varariu, psiholog clinician, vorbește despre vulnerabilitate, frica de apropiere și autosabotaj.

26/08/2026

Învață de la vară- creație proprie

Învață de la vară să râzi fără motiv,
Să vezi în orice ziuă un dar definitiv.
Să bei cafeaua-n tihnă, privind spre răsărit,
Ca și cm timpul însuși ar fi încremenit.

Învață de la ploaie că totul trece lin,
Că după orice nor apare-un cer senin.
Iar vântul, când te-mpinge, nu vrea să te doboare,
Ci doar să-ți dea curajul să mergi puțin mai tare.

Învață de la floare că nu întreabă-n zori
Câți ochi vor s-o admire ori câți vor trece-n nori.
Ea înflorește simplu, fără să ceară-un rost,
Și tocmai de aceea rămâne ce-a mai fost.

Învață de la oameni să ierți cât încă poți,
Că nu purtăm pe umeri același drum cu toți.
Un zâmbet spus la vreme, o mână, un cuvânt,
Pot face primăvară pe-un suflet frânt de vânt.

Și când s-or strânge anii ca spicele în lan,
Să poți privi spre ceruri cu sufletul avan.
Să spui, zâmbind vieții, fără niciun suspin:
Ce bine că-am ales să trăiesc din plin!

04/08/2026

Dragii mei,

Vă aștept pe 29 AUGUST 2026 la cea de-a doua editie a workshop-ului online de psihologie paliativă „Arta prezenței în fața sfârșitului”!

În 10 ore de imersiune vom explora împreună :
• ALCHIMIA PREZENȚEI: Cum să fii acolo cu adevărat, fără să te lași dărâmat. Arta tăcerii care vindecă și a atingerii care securizează.
• SPIRITUALITATE ȘI SENS: Dincolo de diagnostic, căutăm omul. Cum facilităm împăcarea cu sine, iertarea și „închiderea” cercului vieții.
• VESTEA CA UN BISTURIU: Tehnici profunde de comunicare (SPIKES) pentru a livra adevărul cu o mână blândă, protejând demnitatea pacientului.
• DUREREA INVIZIBILĂ: Cum descifrăm „Total Pain” – acea suferință care nu cedează la medicamente, ci doar la ascultare autentică.
• DOLIUL DINAINTEA MORȚII: Susținerea familiei și a copiilor în procesul crunt de a-și lua rămas-bun în timp ce inima încă bate.
• RITUALUL DE SALVARE A SINELUI: Cum să porți peste 2000 de povești ale pacientilor în suflet fără să te arzi. Igiena emoțională a celui care lucrează cu moartea.
„Când medicina nu mai poate vindeca trupul, noi suntem cei care trebuie să îngrijim sufletul. Vino să înveți să nu mai fugi.”

01/08/2026

25/07/2026

Lucrurile care nu se pot măsura!

Trăim într-o lume care numără aproape totul: anii, banii, diplomele, kilogramele, urmăritorii, performanțele.

Dar cele mai importante lucruri din viață nu se pot măsura.

Nu poți măsura liniștea pe care o simți când cineva îți spune: „Am ajuns cu bine.”
Nu poți măsura cât curaj îți trebuie să o iei de la capăt după ce ai pierdut ceva sau pe cineva drag.
Nu poți măsura câtă iubire încape într-o îmbrățișare de câteva secunde.
Nu poți măsura câte lupte duce un om în tăcere și nici cât de mult îl poate salva faptul că cineva îi rămâne aproape.

Uneori, o conversație de zece minute schimbă o viață.
Un gest mic vindecă o rană veche.
O prezență discretă face diferența dintre „nu mai pot” și „mai încerc o zi”.

Poate că sensul vieții nu stă în ceea ce adunăm, ci în ceea ce lăsăm în sufletele celorlalți.

Pentru că, la sfârșit, oamenii nu își vor aminti cât de ocupați am fost, cât am câștigat sau câte reușite am avut.

Își vor aminti cm i-am făcut să se simtă.

Iar uneori, cea mai mare realizare a unui om este că a fost, pur și simplu, un loc sigur pentru alt om.

12/07/2026

https://www.national.ro/sanatate/ai-curajul-sa-fii-viu-inainte-de-a-fi-prea-tarziu-psiho-oncologul-bogdan-varariu-despre-pierdere-frica-si-viata-de-dupa-diagnostic-876444.html/

După ani de lucru cu pacienți oncologici și hematologici, dar și după propria experiență de pacient în secții de oncologie, psihologul Bogdan Varariu vorbește despre ce se pierde - și ce se descoperă - în fața unui diagnostic greu. Există un moment pe care aproape fiecare pacient onco...

04/07/2026

Oamenii care nu apar în fotografii

În viață, învățăm să admirăm oamenii care câștigă, reușesc și depășesc obstacole.
Dar există și alți oameni.
Cei care nu apar în fotografii.

Omul care stă ore întregi pe un scaun de spital și spune: „Sunt aici”, deși nu mai știe de unde să găsească putere.
Mama care își îmbrățișează copilul și îi spune că totul va fi bine, în timp ce ea însăși se teme.
Prietenul care răspunde la telefon la miezul nopții.
Femeia care zâmbește în fața tuturor și plânge doar când închide ușa.
Copilul care începe să se maturizeze prea devreme pentru că a înțeles că un om drag are nevoie de el.

Ei nu țin discursuri.
Nu cer nimic.
Nu primesc medalii.
Și, de cele mai multe ori, nimeni nu îi întreabă:
„Tu cm mai ești?”
Poate că lumea merge înainte datorită lor.
Datorită celor care, atunci când viața altcuiva se prăbușește, aleg să rămână.

Să fii obosit. Să fii speriat. Să fii copleșit.
Și totuși, să nu pleci.

Astăzi, înainte să adormi, gândește-te la un astfel de om din viața ta.
Și dacă îl ai… spune-i.

Pentru că există oameni care nu apar în fotografii, dar fără de care cele mai grele capitole ale vieții nu ar putut fi traversate niciodată.

27/06/2026

Examene pentru care nu ne pregătește nicio școală

Miercurea trecută a murit o mamă. Avea doar 42 de ani.
Vineri a fost înmormântarea.

Duminică, fiul ei de 14 ani își pregătea ghiozdanul pentru Evaluarea Națională.

Printre caiete și culegeri era și programul de învățare pe care i-l făcuse mama. În dreptul fiecărei zile, aceeași propoziție:

„INDIFERENT CE SE ÎNTÂMPLĂ, SĂ NU UIȚI CINE EȘTI!”

Am recitit de câteva ori acea frază.
Ca psiho-oncolog, sunt martor la multe despărțiri. Dar am învățat că moartea unui pacient nu înseamnă întotdeauna sfârșitul unei tragedii. De multe ori, este începutul unei alte lupte – cea a celor care rămân.

În aceste zile, m-am gândit mult la acest băiat.

Dar m-am gândit și la colegii lui.
Copii de 14 ani, aflați și ei în fața unuia dintre cele mai importante examene din viața lor, au ales să fie lângă el. Au fost prezenți, l-au sprijinit, nu l-au lăsat singur nicio clipa.

Poate că Evaluarea Națională măsoară cunoștințele.
Însă viața ne dă, uneori, examene pe care nu le alegem și pentru care nu există culegeri, meditații sau bareme.

Iar la acest examen, colegii lui au obținut, fără îndoială, nota 10.

Pentru empatie.
Pentru prietenie.
Pentru faptul că au înțeles, la doar 14 ani, că uneori cea mai importantă lecție nu se învață la școală.

Se învață rămânând lângă un om atunci când lumea lui se prăbușește.

Uneori cel mai greu nu este să însoțești un pacient până la sfârșitul drumului.
Cel mai greu este să îi ajuți pe cei rămași să găsească puterea de a merge mai departe.

04/06/2026

„Sunt bine” – cel mai singur răspuns din lume

Fiecare om pe care îl întâlnești duce ceva greu cu el. Fiecare.
Omul care râde cel mai tare în cameră poate fi cel mai obosit dintre toți.
Cel care pare că are totul sub control – s-a pierdut demult pe el.
Cel care „e bine" — de cele mai multe ori e bine doar pentru ceilalți.
Purtăm cu toții ceva ce nu se vede. Oboseli vechi, fără nume. Pierderi pentru care n-am apucat să plângem. Vina de a fi fost prea mult pentru unii care nu au meritat, prea puțin pentru cei care meritau și niciodată destul pentru alții.

Și totuși, suntem aici. Și tu ești aici.

Dacă azi ai reușit doar să treci ziua — n-ai eșuat. Ai supraviețuit unei zile grele sau ai mai lăsat să treacă o zi prin tine. Și asta contează mai mult decât pare.
Nu trebuia să fii mai puternic. Nu trebuia să fii mai pozitiv. Nu trebuia să fii altfel decât ești.

A rămâne întreg când totul trage de tine — e deja un act de curaj