Sfatul Logopedului

05/09/2026

Copilul are nevoie de mai mult decât să fie fericit

Există în iubirea părintească o dorință aproape imposibil de stăpânit, aceea de a-i cruța copilului nostru suferința pe care noi o putem anticipa. Îl vedem plângând și vrem să-i ștergem lacrimile înainte să apuce să înțeleagă ce simte, îl vedem frustrat și căutăm repede o soluție, îl vedem pierzând și avem impulsul de a repara situația, pentru că durerea lui ajunge în noi înainte să apuce să devină experiența lui.

Într-o anumită măsură, aceasta este chiar funcția părintelui. Copilul mic are nevoie de un adult care să-i împrumute reglarea pe care el încă nu o are, care să-i ofere siguranță atunci când emoțiile sunt prea mari și care să transforme lumea într-un loc suficient de previzibil pentru ca dezvoltarea să poată avea loc. Winnicott vorbea despre această funcție a mediului ca despre un “holding”, acel spațiu relațional în care copilul poate crește fără să fie obligat să se descurce singur înainte de vreme.

Pe măsură ce copilul crește însă, aceeași iubire care la început înseamnă protecție începe să capete o altă formă. Părintele bun nu mai este cel care îndepărtează fiecare obstacol, ci adultul care poate rămâne aproape în timp ce copilul descoperă că unele obstacole pot fi traversate.

Este o schimbare subtilă și dificilă pentru orice părinte.

Pentru că este mult mai ușor să faci ceva în locul copilului decât să-l privești încercând, ezitând, greșind și încercând din nou. Este mai ușor să-i cumperi imediat ceea ce își dorește decât să-l însoțești prin frustrarea de a aștepta. Este mai ușor să intervii într-un conflict între copii decât să-i dai posibilitatea de a descoperi, cu ajutorul tău, cm se repară o relație. Este mai ușor să transformi orice pierdere într-o nouă oportunitate de a câștiga decât să stai lângă el în acea tristețe pe care, pentru câteva minute sau câteva ore, nimeni nu o poate face să dispară.

Un copil are, însă, nevoie să afle, treptat, că poate supraviețui acestor stări.

Are nevoie să descopere că frustrarea are un capăt, că rușinea poate fi suportată, că o greșeală poate fi reparată, că o relație se poate pierde și că o altă relație poate fi construită, că uneori oamenii spun NU, că lucrurile pe care ni le dorim nu vin întotdeauna atunci când le dorim și că o zi proastă nu îi transformă întreaga viață.
Aceasta este una dintre rădăcinile rezilienței.

Reziliența nu este o armură cu care copilul vine pe lume și pe care părintele trebuie să o verifice periodic. Cercetările din psihologia dezvoltării o descriu mai degrabă ca pe un proces care se formează în timp, prin relații stabile, experiențe de adaptare și dezvoltarea unor capacități precum reglarea emoțională, rezolvarea problemelor și sentimentul de competență. Ann Masten, una dintre cercetătoarele fundamentale ale domeniului, a arătat că reziliența se sprijină adesea pe mecanisme obișnuite ale dezvoltării și pe relații obișnuite, dar suficient de bune, ceea ce a numit sugestiv “ordinary magic”.

Aici se află una dintre cele mai importante confuzii ale parentingului contemporan, și anume am început să tratăm fericirea copilului ca pe o stare pe care părintele trebuie să o producă permanent.

Un copil fericit devine, în această logică, copilul care nu se plictisește, nu așteaptă prea mult, nu pierde, nu este respins, nu plânge prea mult, nu se lovește de limite și primește rapid o soluție atunci când ceva îl depășește.

Dar un astfel de copil poate avea foarte puține ocazii în care să afle cine este el atunci când lucrurile nu merg bine.

Iar viața, oricât de atent am construi copilăria, va avea grijă să-i ofere suficiente asemenea momente.

De aceea, una dintre cele mai valoroase experiențe pe care i le putem oferi copilului este aceea de a trăi dificultatea într-un mediu sigur. Să fie frustrat și să aibă lângă el un adult care nu se sperie de frustrarea lui. Să fie trist și să descopere că tristețea lui poate fi primită. Să eșueze și să nu simtă că iubirea părinților se retrage odată cu performanța. Să fie furios fără ca adultul să-i răspundă cu aceeași furie. Să încerce singur și să știe că poate reveni la noi atunci când are nevoie.

Aceasta este diferența dintre abandon și autonomie.

Copilul nu devine rezilient pentru că îl lăsăm să se descurce singur cu tot ceea ce îl depășește. Devine treptat mai capabil să se descurce singur pentru că, înainte de asta, a avut suficient timp în care cineva a fost acolo pentru el.

Winnicott vorbea despre mama “suficient de bună”, iar ideea aceasta mi se pare extraordinar de eliberatoare pentru părinții care încearcă să facă totul perfect. Copilul nu are nevoie de un adult care să anticipeze fiecare nevoie și să îndepărteze orice suferință. Are nevoie de un adult suficient de disponibil, suficient de sensibil și suficient de stabil încât să-i ofere protecție atunci când este prea mic și să-i permită, treptat, să se desprindă atunci când devine capabil.

În această desprindere se construiește sentimentul că lumea poate fi întâlnită, nu doar controlată.

Aceasta este una dintre cele mai mature forme de iubire pe care le putem oferi unui copil: să-i spunem, prin felul în care îl însoțim, “sunt aici când ai nevoie de mine, iar atunci când vei putea, voi avea încredere să te las să încerci”.

Copilul are nevoie de fericire, desigur. Are nevoie de joacă, tandrețe, râs, siguranță, libertate și sentimentul că este profund iubit.

Are nevoie însă și de experiența, construită puțin câte puțin, că poate rămâne întreg atunci când viața îl dezamăgește.

Adultul care va deveni nu va putea fi protejat de toate pierderile, respingerile, eșecurile și incertitudinile care fac parte din existența umană. Ceea ce putem construi în copilărie este ceva mai profund decât o colecție de zile fericite. Putem construi în el sentimentul că, atunci când viața devine dificilă, există un loc interior în care se poate întoarce, există oameni către care poate merge și există în el suficiente resurse pentru a încerca încă o dată.

Cel mai bun lucru pe care îl poate face un părinte pentru copilul său este să rămână aproape fără să-i ia din mâini experiența pe care numai el o poate trăi.

04/09/2026

Când copilul spune NU VREAU, începe să se întâmple ceva important

Când copilul începe să spună tot mai des “nu vreau”, avem tendința să vedem încăpățânare, opoziție sau o etapă care trebuie depășită cât mai repede, însă în spatele acestor două cuvinte se află una dintre cele mai importante descoperiri ale copilăriei. Copilul începe să simtă că are o voință proprie, că poate avea preferințe diferite de ale adultului și că le poate exprima prin limbaj.

Asta nu înseamnă că fiecare refuz trebuie acceptat, pentru că adultul rămâne cel care setează limitele și decide ceea ce este necesar, însă copilul poate fi ascultat chiar și atunci când nu poate primi ceea ce cere. În felul acesta, învață treptat că vocea lui contează, că diferența dintre oameni poate exista fără să rupă relația și că frustrarea poate fi dusă până la capăt.

NU VREAU devine, în timp, începutul unui limbaj al autonomiei, poată spune ce îi place, ce îl deranjează, ce acceptă, ce refuză și de ce are nevoie.

03/09/2026

Când copilul spune “dă-mi”, iar noi îi răspundem cu o lecție de politețe

Un copil de doi, trei sau patru ani spune “dă-mi apa”, iar adultul simte imediat nevoia să îl corecteze: “Cum se spune? Te rog, dă-mi apa.”

Copilul repetă “te rog”, primește apa, iar noi avem impresia că tocmai am mai făcut un pas în educația lui.

Doar că, în dezvoltarea limbajului, fiecare situație de comunicare are nevoie să fie privită puțin mai atent. Când copilul spune “dă-mi”, el nu transmite doar două cuvinte. El inițiază o interacțiune, formulează o cerere, își exprimă o nevoie, caută un interlocutor și învață că limbajul îl ajută să obțină ceva de la lumea din jur.

Acesta este momentul în care merită să-i răspundem, înainte de toate, ca unui om care încearcă să comunice.

“Vrei apă? Sigur, îți dau apa.”
sau

“M-ai rugat să îți dau apă, poftim!”

Copilul aude forma corectă fără să fie obligat să treacă de fiecare dată printr-un mic examen de limbaj.

Diferența pare mică, însă pentru copil poate fi importantă. Una este să simtă că vorbirea lui este primită, ascultată și continuată de adult, alta este să învețe că, înainte ca mesajul lui să fie auzit, trebuie să găsească forma corectă pe care o așteptăm de la el.

Politețea se construiește în relație, prin modelare, repetiție și experiențe cotidiene. Copilul o învață din felul în care îi vorbim, din felul în care cerem noi, mulțumim, așteptăm, oferim și reparăm.

Limbajul nu se dezvoltă la întâmplare sau că nu îl învățăm formulele sociale în aceste cazuri, ci alegem momentul potrivit pentru a le introduce.

Când copilul spune “dă-mi”, putem auzi mai întâi cererea din spatele cuvintelor.

Limbajul se dezvoltă cel mai bine acolo unde copilul simte că merită să vorbească, nu acolo unde fiecare propoziție este o ocazie pentru adult de a o corecta.

02/09/2026

Tati a plecat pentru trei zile, iar Amza, la un an și opt luni, a început să-l caute și să vorbească despre el în felul în care poate el acum. Pentru noi, trei zile sunt o perioadă scurtă și ușor de măsurat, însă pentru un copil atât de mic, timpul se construiește cu altă măsură, iar absența unui om important poate ocupa foarte mult spațiu în ziua lui.

M-am gândit că are nevoie să-l aducem pe tati mai aproape, într-un mod pe care să-l poată înțelege și el, așa că am făcut un desen cu noi trei în parc.

Este desenul pe care i l-am făcut eu, el fiind mic pentru a desena, și am pornit de la o amintire pe care o avem împreună și de la oamenii care înseamnă ACASĂ pentru el.

Am stat apoi cu desenul în fața lui și am vorbit despre noi, despre parc, despre tati și despre faptul că tati este plecat pentru câteva zile și se va întoarce. Pentru un adult este o conversație simplă, banală, însă pentru el, care își construiește limbajul, fiecare dintre aceste cuvinte vine să se așeze peste o experiență pe care deja o trăiește și nu o poate exprima.

Aceasta una dintre frumusețile dezvoltării limbajului, procesul în care copilul leagă cuvintele de oameni, de locuri, de întâmplări, de senzații și de emoții. TATA este omul pe care îl caută, vocea pe care o recunoaște, brațele în care se aruncă, omul cu care merge în parc și, acum, omul care lipsește câteva zile.

La un an și opt luni, Amza poate simți dorul fără să aibă încă propozițiile prin care să ni-l explice. Noi, adulții, îi putem împrumuta limbajul de care are nevoie, putem pune în cuvinte ceea ce vedem, povesti ceea ce s-a întâmplat și transforma emoția într-o poveste pe care copilul să o poată duce mai ușor.

“Îți este dor de tati.”
“Uite, aici suntem noi în parc.”
“Tati este plecat.”
“Tati se întoarce.”

Desenul acesta, făcut de mine într-o dimineață în care îi era dor, este o formă foarte simplă de a-i spune că îi înțeleg dorul.

Înainte ca un copil să poată povesti ceea ce simte, are nevoie ca un adult să-i construiască povestea împreună cu el. Iar limbajul crește, încet și firesc, exact în aceste locuri în care viața se întâmplă cu adevărat. ❤️

02/09/2026

01/09/2026

5 motive să cultivăm respectul copiilor pentru școală și profesori

Relația unui copil cu școala începe cu mult înainte de prima zi în bancă. Se formează acasă, din felul în care adulții vorbesc despre profesori, despre reguli și despre învățare.

1. Respectul pentru profesor îl apropie pe copil de cunoaștere.

Când copilul înțelege că omul din fața lui a studiat, s-a pregătit și are experiență într-un anumit domeniu, începe să privească învățarea cu mai multă deschidere. Descoperă valoarea de a asculta pe cineva care știe mai mult decât el și își dezvoltă treptat curiozitatea intelectuală.

2. Școala este unul dintre primele spații în care copilul învață să trăiască alături de ceilalți.

Acolo învață să aștepte, să asculte, să respecte reguli, să își asume responsabilități și să țină cont de faptul că într-o comunitate există și alte nevoi, ritmuri și perspective decât ale sale.

3. Un profesor poate deveni un reper în dezvoltarea unui copil.

Uneori, o încurajare schimbă felul în care un copil se privește pe sine. Alteori, un profesor aprinde o pasiune care va rămâne ani întregi. Sunt întâlniri care depășesc materia predată și ajung să influențeze alegerile, încrederea și direcția unui om.

4. Atitudinea familiei ajunge, inevitabil, în sala de clasă.

Copilul își construiește imaginea despre profesor și prin ceea ce aude acasă. Când părintele transmite respect pentru școală și pentru munca profesorului, copilul pornește cu mai multă încredere către această relație. O relație bazată pe respect îi oferă profesorului șansa de a educa, nu doar de a preda.

5. Lecția aceasta îl va însoți mult după terminarea școlii.

Viața îl va pune în fața unor oameni mai experimentați, a unor mentori, colegi, coordonatori sau lideri de la care va avea lucruri de învățat. Va avea nevoie să știe să asculte fără să se umilească, să pună întrebări fără aroganță și să își exprime dezacordul fără să transforme diferența de opinie în lipsă de respect.

E important și să-i învățăm pe copii să pună întrebări, să semnaleze nedreptățile și să își apere limitele.

Lecția esențială pe care le-o putem transmite e că respectul și gândirea critică pot exista în aceeași persoană.

Copilul care învață să respecte școala și oamenii de la care are ceva de învățat își construiește, încet, o fundație importantă pentru adultul care va deveni.

31/08/2026

În 2010, Licia Ronzulli a intrat în Parlamentul European cu fiica ei de doar 44 de zile, adormită într-un sling, la pieptul mamei.

Încă alăpta și nu voia să aleagă între copilul ei și profesia pe care o avea. Așa că și-a luat copilul cu ea la serviciu.

Fotografia a făcut înconjurul lumii. O femeie își făcea treaba într-una dintre cele mai importante instituții europene, în timp ce bebelușul dormea liniștit la pieptul ei.

Și a continuat să o ia pe Vittoria cu ea.

La 18 luni, fetița purta căști și ridica mâna pentru a vota alături de mama ei. Până la vârsta de trei ani, devenise deja o prezență obișnuită în Parlament: uneori dormea, alteori privea în jur, în timp ce mama ei participa la dezbateri și își făcea meseria.

Ronzulli avea să spună mai târziu că nu și-a imaginat niciodată amploarea reacției. Ani întregi, presa nu fusese interesată de activitatea ei. A fost suficient să apară cu bebelușul în brațe pentru ca toată lumea să vrea să vorbească despre ea.

A folosit atenția primită pentru a deschide o discuție despre mamele care muncesc și despre politicile de concediu parental.

Mi-a rămas în minte povestea aceasta pentru că, dincolo de fotografia devenită celebră, spune ceva foarte simplu despre locul copiilor în viețile noastre.

Copiii nu cresc într-o lume separată de cea a adulților. Îi putem lua cu noi, îi putem lăsa să vadă cm muncim, cm vorbim, cm ne asumăm responsabilități și cm ne construim viața.

O mamă nu încetează să fie profesionistă în momentul în care devine mamă. Uneori, copilul poate pur și simplu să fie acolo, lângă ea.

Ce a facut politiciana este un statement și trebuie privit ca atare, ca sursă de inspirație și ca modalitate de a pune copilul și mama în atenția publică.

29/08/2026

Se spune că inteligența copilului vine, în mare parte, de la mamă. Știința nu susține chiar atât de simplu lucrurile, dar există un adevăr important în spatele acestei idei.

Mama transmite nu doar gene, ci și primul mediu în care mintea copilului învață să funcționeze.

În vocea ei, în conversațiile purtate cu el, în poveștile citite, în răspunsurile oferite miilor de întrebări, în felul în care îl lasă să exploreze și să greșească se construiesc limbajul, curiozitatea, încrederea și capacitatea de a gândi.

Un copil care se simte în siguranță are mai mult curaj să descopere lumea.

De aceea, mamă, nu subestima lucrurile aparent mici pe care le faci în fiecare zi.

25/08/2026