08/04/2026
Cam asa!
Acupunctura în România între absurd și dublă reglementare
1. Introducere
Acupunctura, terapie milenară de origine asiatică, este recunoscută la nivel internațional ca parte a medicinii tradiționale și complementare. În România, însă, statutul ei juridic este ambiguu: pe de o parte, este încadrată ca medicină complementară și alternativă (MCA), iar pe de altă parte este tratată ca act medical ce poate fi exercitat exclusiv de medici cu atestat/competență recunoscută de Ministerul Sănătății (MS) și Colegiul Medicilor din România (CMR).
Această situație a generat o dublă reglementare între MS/CMR și OPMCA (Ordinul Practicienilor de Medicină Complementară și Alternativă), aflată la limita absurdului juridic și clinic.
⸻
2. Cadrul legislativ din România
2.1 Ministerul Sănătății și CMR
• Legea 95/2006 (reforma în sănătate) → stabilește că actul medical poate fi realizat doar de medici.
• Ordinul MS nr. 418/2005 → include „acupunctura” în Catalogul de studii complementare pentru medici/medici dentiști/farmaciști, care primesc atestat de competență.
• Contractul-cadru CNAS (2021–2024) → prevede expres că serviciile de acupunctură pot fi furnizate doar de medici cu competență/atestat.
2.2 OPMCA (Ordinul Practicienilor de Medicină Complementară și Alternativă)
• Legea 118/2007 → reglementează MCA, definind practicile complementare și introducând obligativitatea avizului OPMCA pentru practicienii non-medici.
• OPMCA acordă avize de liberă practică pentru acupunctură și altor categorii decât medicii, în baza formării complementare.
2.3 Contradicția
• Conform MS/CMR: acupunctura = act medical, monopol al medicilor.
• Conform OPMCA: acupunctura = terapie MCA, accesibilă și non-medicilor cu aviz.
→ Rezultă o dublă reglementare și o zonă gri juridică: practicienii non-medici au aviz OPMCA, dar pot fi contestați pentru „exercitarea ilegală a actului medical”.
⸻
3. Comparatie internațională
China
• Acupunctura este o profesie de sine stătătoare (medici TCM), cu universități dedicate și integrare deplină în sistemul medical.
Japonia
• Acupunctura și moxibustia sunt practicate de acupuncturiști licențiați (hari-shi), profesie distinctă de medic, recunoscută prin examene naționale.
SUA
• Acupunctura este reglementată la nivel de stat; în majoritatea, există Licensed Acupuncturists (L.Ac.), profesie distinctă. Medicii pot practica acupunctură, dar nu au monopol.
Europa
• Franța și România → monopol medical.
• Germania → medici și Heilpraktiker (practicieni autorizați).
• UK, Elveția → acupunctura ca profesie autonomă, recunoscută de organisme profesionale.
� România se află în zona restrictivă, alături de Franța, departe de modelele asiatice și anglo-saxone.
⸻
4. Analiză critică
Argumente pro monopolului medical
• Siguranța pacientului: doar medicii ar avea pregătirea anatomică necesară.
• Control profesional și etic prin CMR.
• Integrare în CNAS.
Argumente contra
• Acces limitat: puțini medici au atestat, pacienții au acces redus.
• Tradiția ruptă: în Asia, acupunctura este profesie autonomă, nu anexă a medicinei alopate.
• Contradicție legală: Legea 118/2007 permite OPMCA să avizeze practicieni non-medici.
• Nealiniere internațională: România rămâne izolată în Europa, cu excepția Franței.
⸻
5. Între absurd și soluții
Situația actuală este absurdă prin faptul că:
• Ambele instituții (MS și OPMCA) funcționează legal, dar emit reglementări contradictorii.
• Pacienții sunt puși în situația de a alege între „legal dar inaccesibil” (medici) și „accesibil dar contestabil” (practicieni non-medici).
• România recunoaște MCA prin lege, dar în cazul acupuncturii, legea este aplicată selectiv doar în favoarea medicilor.
⸻
6. Concluzie
Acupunctura în România este prinsă între două logici instituționale: cea medicală (MS/CMR) și cea complementară (OPMCA). Rezultatul este o dublă reglementare contradictorie, care afectează pacienții, practicienii și coerența legislativă.
Comparativ cu Asia, SUA și multe state europene, România se menține într-un model restrictiv, în care acupunctura este practic monopolizată de medicii alopați. Această abordare reduce accesibilitatea, slăbește tradiția și creează o fractură între legislație și realitatea practică.
Sever Czerwinski
