Rei Alternative Center - Medicina si Psihoterapie Integrativa Dr. Macrin

Rei Alternative Center - Medicina si Psihoterapie Integrativa Dr. Macrin Cabinet & Online. Programare pe WhatsApp 0799.772.919 Un spațiu profesional pentru regăsirea echilibrului pentru minte, trup și suflet.

CENTRUL DR. MACRIN, spațiu dedicat echilibrului emoțional, fizic si mental, dezvoltării personale si profesionale, cursuri experientiale, abordări integrative de autocunoastre, servicii personalizate. Centru autorizat pentru:
Medicină Tradițională Alternativă și Complementară, Coaching, Mentoring, Dezvoltare Personală & Profesională, Resurse Umane, Training

Andropauza: cât este hormonală și cât este psihică?În jurul vârstei de 45–55 de ani, bărbații discută despre întrarea l...
10/09/2026

Andropauza: cât este hormonală și cât este psihică?

În jurul vârstei de 45–55 de ani, bărbații discută despre întrarea la „andropauză”. Sunt mai obosiți, mai iritabili, dorm prost, nu mai au aceeași energie, libidoul scade, iar corpul pare să nu-i mai asculte ca înainte. Uneori devin retrași și apatici. Alteori încearcă să demonstreze că sunt încă tineri prin sport excesiv, schimbări bruște de viață, relații extraconjugale sau decizii spectaculoase.

Este însă andropauza echivalentul masculin al menopauzei?
Nu.
Și aici apare o confuzie importantă.

La femei, menopauza presupune încetarea funcției ovariene, scăderea marcată a hormonilor sexuali și pierderea fertilității.
La bărbat NU există o oprire hormonală comparabilă. Testiculele continuă să producă testosteron, iar fertilitatea poate fi păstrată până la vârste înaintate. Nivelul testosteronului începe, în medie, să scadă treptat după 30–40 de ani, aproximativ cu 1% pe an, dar ritmul diferă mult de la un bărbat la altul. Un bărbat de 60 de ani poate avea valori perfect normale, în timp ce altul poate dezvolta un deficit hormonal real.

Așadar, „andropauza” nu este o "menopauză masculină". Termenul medical corect pentru situația în care există simptome asociate cu valori persistent scăzute ale testosteronului este hipogonadism cu debut tardiv.

Un nuvel scăzut de testosteron nu transformă automat un bărbat într-un pacient

Testosteronul variază în funcție de ora recoltării, somn, stres, greutate, consumul de alcool, unele medicamente și bolile asociate. O singură valoare scăzută nu stabilește diagnosticul.

Ghidurile medicale recomandă ca deficitul de testosteron să fie diagnosticat numai atunci când există atât simptome compatibile, cât și valori clar scăzute, confirmate prin recoltări repetate efectuate dimineața. Scăderea libidoului, dispariția erecțiilor matinale, reducerea masei musculare și a forței, osteoporoza, anemia sau bufeurile pot ridica suspiciunea unui deficit hormonal adevărat. Oboseala, iritabilitatea și lipsa de chef sunt însă simptome nespecifice: pot apărea și în depresie, anxietate, burnout, apnee de somn, obezitate, diabet, sedentarism sau într-o relație devenită profund nesatisfăcătoare.

De aceea, testosteronul nu trebuie transformat în explicația universală pentru orice bărbat care se simte rău după 50 de ani.

Partea psihică este adesea mai mare decât vrem să recunoaștem...

La mijlocul vieții, bărbatul nu se confruntă doar cu schimbarea corpului, ci și cu o reevaluare dureroasă a propriei identități. Cariera poate să nu fi ajuns unde și-a imaginat. Copiii cresc și nu mai au nevoie de el în același fel. Părinții îmbătrânesc sau mor. Relația de cuplu își pierde intensitatea începutului. Corpul nu mai răspunde instantaneu, iar sexualitatea poate deveni un examen pe care se teme să nu-l pice.

Pentru un bărbat educat să creadă că valoarea sa stă în putere, performanță, control și potență sexuală, aceste schimbări pot fi trăite ca o prăbușire personală. El nu spune întotdeauna: „Mi-e teamă că îmbătrânesc și că nu mai sunt important.” Spune că este obosit, nervos, că nu mai suportă pe nimeni sau că are nevoie de „altceva”.

Uneori caută testosteron. Alteori caută o femeie mai tânără. În ambele situații, încearcă să trateze aceeași frică: pierderea tinereții, a puterii și a sentimentului că viața încă îi aparține.

Acest lucru nu înseamnă că simptomele sunt imaginare. Psihicul poate produce oboseală reală, tulburări de somn, scăderea libidoului și disfuncție erectilă. La rândul său, un deficit hormonal autentic poate influența energia, dispoziția și sexualitatea. Biologia și psihicul nu lucrează în camere separate; se influențează reciproc permanent.

Testosteronul nu vindecă o viață care nu mai are sens

Administrarea testosteronului poate fi indicată în hipogonadismul confirmat medical, după evaluarea cauzelor, beneficiilor și riscurilor. Dar nu este un tratament universal împotriva îmbătrânirii și nu ar trebui început doar pentru că un bărbat este obosit, nemulțumit sau a trecut de 50 de ani.

Testosteronul nu repară o căsnicie lipsită de intimitate, nu vindecă depresia, nu rezolvă burnoutul și nu îi oferă unui om un nou sens al vieții. Mai mult, utilizarea lui fără indicație poate reduce producția proprie de testosteron, poate afecta fertilitatea și necesită monitorizare medicală.

Înainte de tratament, întrebarea corectă nu este doar „Cât testosteron ai?”, ci și:

Cum dormi? Cum trăiești? Ce ai pierdut? Ce te apasă? Cum este relația ta? Ce sens mai are viața ta în această etapă?

Concluzia este simplă: bărbatul nu intră într-o menopauză masculină. El trece printr-o etapă de transformare în care poate exista un deficit hormonal real, o criză psihologică sau, foarte frecvent, o combinație între cele două.

Andropauza nu este „doar în capul lui”, dar nici tot ce se petrece în viața unui bărbat matur nu poate fi pus pe seama testosteronului. Uneori problema este hormonală. Uneori este psihologică. Uneori corpul spune ceea ce bărbatul nu a învățat încă să exprime în cuvinte.

Iar maturitatea adevărată începe când nu mai încearcă să demonstreze că este încă tânăr, ci descoperă cine poate deveni acum.

Ai dormit doar 4 ore și la ora 14:00 ești deja terminat? Încearcă „somnul cu cafea”! La ora 14:00 simți că ți se închid ...
09/09/2026

Ai dormit doar 4 ore și la ora 14:00 ești deja terminat?

Încearcă „somnul cu cafea”!

La ora 14:00 simți că ți se închid ochii, nu te mai poți concentra și ai impresia că fiecare sarcină îți cere un efort uriaș? Din păcate, mai ai de muncit până seara și nu-ți permiți nici să închei ziua, nici să dormi două ore.

Există o strategie simplă, numită „coffee nap” sau „somnul cu cafea”: bei o cafea și, imediat după aceea, te întinzi pentru un somn scurt de aproximativ 30 de minute.

De ce poate funcționa?

Pe măsură ce stai treaz, în creier se acumulează adenozină, o substanță implicată în creșterea presiunii de somn. Cu cât ai dormit mai puțin, cu atât această presiune este mai mare, iar tu te simți mai obosit, mai lent și mai puțin capabil să te concentrezi.

Somnul scurt reduce temporar presiunea de somn. Adenozina nu este „ștearsă” complet din creier în 30 de minute, însă activitatea ei scade suficient cât să simți o diferență. Cafea își face efectul în 30-45 de minute. În timp ce dormi cofeina începe să fie absorbită și să blocheze receptorii pe care acționează adenozina. Cofeina nu elimină oboseala acumulată, ci împiedică pentru o perioadă creierul să îi mai recepționeze semnalul de oboseala la aceeași intensitate.

Astfel, când te trezești, poți beneficia de efectul combinat al somnului scurt și al cafelei: mai multă vigilență, o capacitate mai bună de concentrare și senzația că ai primit o „a doua dimineață”, fără să fi pierdut câteva ore din zi ca să recuperezi ce nu ai dormit.

Cercetările arată că atât cafeaua, cât și somnul scurt pot reduce somnolența și îmbunătăți temporar performanța, inclusiv în condiții de privare de somn.
*Studiu indexat în PubMed

Ți-e teamă că nu vei reuși să adormi atât de repede? Tocmai lipsa de somn face, de obicei, adormirea mai ușoară. Poți folosi căști și meditația ghidată Catnapper, creată de Monroe Institute special pentru o pauză restauratoare de aproximativ 30 de minute. Exercițiul durează 32 de minute și este ghidat de Robert Monroe.

O poți cumpăra și descărca de aici: Catnapper – pagina oficială Monroe Institute

Pentru rezultate bune, bea cafeaua destul de repede, pornește imediat exercițiul și asigură-te că nu vei fi deranjat. Nu prelungi somnul peste 30–35 de minute, deoarece poți intra într-un somn mai profund și te poți trezi amețit, dezorientat sau chiar mai obosit — fenomen numit inerția somnului. Intervalul de 15–30 de minute este considerat, în general, potrivit pentru un somn de zi scurt și revigorant. *Recomandările Mayo Clinic

Această metodă este o soluție de urgență pentru o zi dificilă, nu este un tratament pentru privarea cronică de somn. Patru ore de somn nu pot fi transformate, printr-o cafea și o jumătate de oră de odihnă, în opt ore de somn real. Creierul nu acceptă contabilitate creativă, oricât am încerca noi să-l convingem.

Dacă ai insomnie, palpitații, anxietate, hipertensiune necontrolată sau ești foarte sensibil la cofeină, renunță la cafea și alege doar somnul scurt. Iar dacă dificultățile de somn și epuizarea din timpul zilei se repetă, problema trebuie investigată, nu acoperită zilnic cu încă o cafea.

Pe scurt: cafea, apoi imediat 30 de minute de somn. Nu înlocuiește noaptea pierdută, dar te poate ajuta să termini ziua cu mintea funcțională.

De ce mă trezesc între 1 și 4 dimineața și nu mai pot adormi imediat? „Adorm fără probleme. Dar pe la 1, 2, 3 sau4 dimin...
09/09/2026

De ce mă trezesc între 1 și 4 dimineața și nu mai pot adormi imediat?

„Adorm fără probleme. Dar pe la 1, 2, 3 sau4 dimineața deschid ochii. Și gata. Începe mintea.”

Este una dintre frazele pe care le aud foarte des de la oamenii care se plâng de insomnie.

Uneori se trezesc fără un motiv aparent. Nu i-a trezit un zgomot, nu au avut un coșmar, nu îi doare nimic. Pur și simplu sunt dintr-odată treji. Apoi apare primul gând:
„Iar m-am trezit.”
După el vine al doilea:
„Dacă nu mai adorm?”

Se uită la ceas. Calculează câte ore mai sunt până dimineață. Se gândesc cât de obosiți vor fi a doua zi. Își spun că trebuie neapărat să adoarmă. Încearcă să-și golească mintea, să nu se gândească la nimic și, evident, tocmai atunci se gândesc la toate.

La ora două dimineața, creierul poate fii așa de treaz încât ar putea organiza o ședință completă de management fără să fi fost invitat.

Asta este una dintre fețele anxietății nocturne.

Anxietatea nu înseamnă întotdeauna atacuri de panică, palpitații sau senzația evidentă de teamă. Uneori, ziua, omul funcționează impecabil. Muncește, rezolvă, conduce, are grijă de ceilalți, ia decizii. Nici măcar nu se consideră anxios.

Dar corpul lui trăiește de luni sau de ani într-o stare discretă de alertă.

Iar noaptea, când dispar activitățile care țineau mintea ocupată, sistemul nervos rămâne singur cu tot ceea ce a fost amânat peste zi.

De ce tocmai în a doua parte a nopții?

Somnul nu este o stare uniformă. Pe parcursul nopții trecem prin mai multe cicluri, cu perioade de somn profund și perioade în care somnul este mai superficial. Micile treziri sunt, de fapt, normale.

Problema nu este faptul că te-ai trezit. Problema este ce se întâmplă în creierul tău după ce te-ai trezit, pentru ca un om fără hiperactivare poate să se întoarcă pe partea cealaltă și să adoarmă fără să-și amintească dimineața acel moment. Un creier anxios însă face altceva: detectează trezirea, o înregistrează ca pe o anomalie și pornește imediat sistemul de supraveghere.

„Ce se întâmplă?”
„Cât este ceasul?”
„De ce m-am trezit?”
„Trebuie să dorm.”
„Mâine am o zi grea.”
„Dacă iar pățesc asta?”

Din acel moment nu mai încerci doar să dormi. Încerci să controlezi somnul. Iar somnul este unul dintre lucrurile care funcționează cel mai prost atunci când încercăm să le controlăm cu forța.

Cu cât îți spui mai apăsat „TREBUIE să adorm”, cu atât creierul primește mesajul că există o problemă care trebuie rezolvată. Iar un creier care rezolvă o problemă este un creier treaz.

Așa apare cercul vicios al insomniei: mă trezesc → mă îngrijorez → devin mai vigilent → nu mai adorm → mă sperii că nu dorm → devin și mai vigilent.

După suficiente nopți, se mai întâmplă ceva: creierul învață acest proces, îl integrează, îl automatizeaza...

Patul, care înainte însemna odihnă, autoreglare, sănătate, începe să fie asociat cu frustrarea, controlul și anticiparea eșecului.

Ajungi seara în dormitor și deja te întrebi: „Oare în noaptea asta o să dorm suficient?”

În acel moment insomnia nu mai este doar o consecință a anxietății. Insomnia însăși devene o sursă de anxietate.

De aceea, în practica psihologică, atunci când cineva îmi spune „mă trezesc aproape în fiecare noapte între 1 și 4 și adorm foarte greu”, mă interesează nu numai ora la care se trezește, ci și ce se întâmplă în primele minute după trezire.

Dacă tot te-ai trezit, ia un caiet și pix pregătite de cu seara lângă tine. Noteaza-ti gândurile automate care îți vin în minte, ca răspunsuri la următoarele întrebări:

Care este primul gând?
Ce simți în corp?
Te uiti imediat la ceas?
Începi să facă socoteli?
Îți analizezi starea?
Iei telefonul și începi să scrolezi? Aprinzi televizorul? Asculți ce se întâmplă în cameră sau afară și incepi să te enervezi pentru că realizezi ca soțul tău doarme liniștit și nepăsător sau mai rău sforăie sau ca un câine latră afară și acum realizezi că asta te deranjează sau te oprește să readormi...

Sau apar problemele de la serviciu, relație, copiii, banii, sănătatea?

Există o teamă legată chiar de faptul că nu va mai putea dormi?

Răspunsurile acestea spun uneori mai multe decât ora de pe ceas.

Și încă ceva important: nu orice trezire nocturnă este anxietate.

Insomnia de menținere poate avea și cauze medicale sau fiziologice: apnee de somn, sindromul picioarelor neliniștite, durere, reflux, menopauză și bufeuri, alcool, anumite medicamente, tulburări endocrine, depresie, nevoia frecventă de a urina și multe altele.

De aceea, dacă fenomenul se repetă săptămâni la rând, afectează funcționarea din timpul zilei sau este însoțit de sforăit puternic, pauze respiratorii, senzație de sufocare, palpitații ori somnolență diurnă importantă, nu îl tratăm simplist cu „e de la stres”. Ci îl evaluăm.

Dar atunci când componenta anxioasă se suprapune, soluția nu este doar să găsim un ceai/ supliment sau un medicament care să „ne doboare” seara.

Trebuie să lucrăm cu mecanismul care menține creierul în alertă.

Uneori pacientul îmi spune:
„Dar eu nu mă simt anxios.”
Și îi răspund simplu:

Poate că mintea ta nu recunoaște anxietatea. Poate o redenumeste ca fiind: responsabilitate, grijă, control, perfecționism, anticipare sau «trebuie să mă ocup eu de toate». Corpul, însă, știe diferența dintre odihnă și alertă.

Somnul nu începe atunci când închidem ochii.

Somnul începe atunci când creierul primește suficient de clar mesajul:
„Pentru următoarele ore nu mai am nimic de facut/rezolvat.” sau " Am încredere! Sunt în siguranță, mă pot relaxa/ abandona, nu mai am nevoie să controlez totul.."

Iar pentru foarte mulți oameni care se trezesc noapte de noapte între 1 sau 4, exact acesta este mesajul pe care sistemul lor nervos nu mai știe să-l primească în liniște.

Și aici începe, de fapt, tratamentul insomniei.

Dr. Psih. Roxana-Anca Macrin

Programari: numai pe WhatsApp 0799 772 919

Există bărbați care, atunci când se enervează, spun lucruri pe care le aruncă în aer ca pe niște gr***de: „M-am săturat”...
06/09/2026

Există bărbați care, atunci când se enervează, spun lucruri pe care le aruncă în aer ca pe niște gr***de: „M-am săturat”, „Nu mai pot”, „Mai bine ne despărțim”, „Plec”, „Fă ce vrei”. În momentul acela nu se gândesc la consecințe. Nu se gândesc la casă, la copii, la anii petrecuți împreună, la diminețile obișnuite, la mesele în familie, la femeia care le-a fost alături, la siguranța emoțională pe care o consideră, de multe ori, de la sine înțeleasă. În acel moment există doar furia, orgoliul și nevoia de a închide conflictul cu o lovitură mai puternică decât a celuilalt.

Și de cele mai multe ori cred că vorbele trec.

Cred că și de data asta ea va plânge, va protesta, se va supăra, apoi lucrurile vor reveni la normal. Cred că amenințarea cu despărțirea este doar o armă într-o ceartă și că relația va rămâne acolo, disponibilă, indiferent de câte ori o lovesc.

Până într-o zi când ea spune: „Bine. Nici eu nu mai pot. Să ne despărțim.”

Și atunci se întâmplă ceva interesant.

Ceea ce până ieri era doar o propoziție spusă la nervi devine realitate și nu numai o amenințare cu care speri să îl sperii pe celalalt ca să ieși învingător din conflict - nu mai este un „plec” aruncat într-o ceartă. Înseamnă două case. Înseamnă alt program cu copiii. Înseamnă împărțirea bunurilor și inevitabila ceartă pe bani. Înseamnă weekenduri separate. Înseamnă să ajungi seara într-un apartament gol. Înseamnă să afli că femeia pe care ai împins-o de lângă tine poate începe, la un moment dat, o viață în care tu nu mai ești centrul, ești doar tatăl copiilor tăi care de multe ori nici nu mai vor să te mai vadă.

Și abia atunci începe socoteala. „Ce pierd dacă plec?” Și descoperi că pierzi îngrozitor de mult.

Pierzi confortul de care nici nu mai erai conștient, statutul, banii, casa cu totul, mașina, relația cu copiii așa cm o știa, prietenii comuni, sărbătorile, rutina și, mai ales, omul despre care erai convins că va rămâne acolo indiferent de cât de urât va puteți certa când sunteți furioși.

Atunci apare panica. "Pierd totul și trebuie să o iau de la capăt ? Dumnezeule! "
și realizezi că „De fapt, eu nu vreau să plec.”

Problema este că între timp ea poate să fi ajuns exact în locul opus: „Eu nu mai pot, nu mai vreau să rămân in relația asta.”

Și aici mulți bărbați se blochează complet.

Nu mai vor despărțirea, dar nici nu înțeleg ce ar trebui să schimbe pentru ca relația să poată continua. Se simt speriați, furioși, respinși și nedreptățiți. În mintea lor apare o contradicție: „Eu vreau să rămân, dar ea vrea să ne despărțim.” Și uneori chiar spun: „Ea vrea să ne certăm”, „Ea nu mai vrea să facă nimic pentru relație”, „Eu încerc și ea mă respinge.”

Dar aici este partea pe care foarte mulți oameni nu vor să o vadă.

Poate că ea nu vrea scandal.

Poate că pur și simplu nu mai poate continua într-o relație în care fiecare conflict vine cu țipete, amenințări, respingere, tăcere ostilă sau „plec de aici”.

Pentru că după ani de astfel de episoade, omul de lângă tine nu mai reacționează doar la ce spui astăzi. Reacționează la tot ce s-a adunat în ani. La fiecare dată când ai făcut-o să simtă că ea și relația voastră poate fi aruncată la gunoi în zece minute de furie.

La fiecare dată când ai crezut că „m-am calmat” înseamnă că și rana celuilalt s-a închis.

Nu s-a închis.

Relațiile au memorie.

Și uneori, după ani în care unul dintre parteneri amenință că pleacă, țipă se tetrage ostil vine ziua în care celălalt răspunde liniștit: „Atunci pleacă. Dacă nu pleci, plec eu.”

Abia acolo apare adevărata frică. Nu frica din timpul certurilor. Frica de pierdere.

Și din acel moment apar promisiunile: „O să mă schimb”, „Nu mai fac”, „Hai să mai încercăm”, „Nu putem arunca atâția ani”, „Gândește-te la copii”.

Uneori aceste promisiuni sunt sincere. Omul chiar este speriat și chiar își dă seama că nu vrea să piardă relația.

Dar există o diferență enormă între a nu vrea să pierzi o relație și a ști să construiești una în care celălalt să mai poată trăi.

Poți să iubești enorm un om și să îl rănești repetat.

Poți să nu vrei despărțirea și totuși să fi construit exact condițiile care au făcut-o inevitabilă.

Poți să spui „eu vreau să rămân”, dar întrebarea adevărată este: cm vrei să rămâi? În aceeași relație în care țipi când te enervezi? În aceeași relație în care ameninți că pleci? În aceeași relație în care îți retragi afecțiunea ca pedeapsă? În aceeași relație în care celălalt trebuie să ghicească permanent dacă astăzi îl iubești sau dacă mâine îl abandonezi?

Dacă răspunsul este da, atunci nu vrei cu adevărat să salvezi relația. Vrei să salvezi confortul pe care îl pierzi.

Salvarea unei relații începe într-un loc mult mai inconfortabil: în momentul în care încetezi să te întrebi „Cum o conving să nu plece?” și începi să te întrebi „Ce fac eu, atunci când mă simt rănit sau amenințat, de ajung să distrug tocmai relația pe care apoi mă îngrozesc că o pierd?”

Acolo începe schimbarea reală.
Nu în „promit”.
Nu în „n-o să mai fac”.
Nu în „am fost nervos”.

Ci în asumare.

În capacitatea de a vedea efectul pe care l-ai avut asupra omului de lângă tine.

În capacitatea de a învăța să rămâi prezent în conflict fără să distrugi relația.

În capacitatea de a renunța la amenințări, la control, la dispreț și la impulsul de a câștiga fiecare ceartă cu prețul siguranței celuilalt.

Pentru că, uneori, cea mai grea lecție vine exact când realizezi că femeia pe care ai crezut că nu o poți pierde chiar poate pleca.

Și atunci întrebarea nu mai este dacă o iubești.

Întrebarea este dacă știi să fii un partener lângă care ea să mai poată rămâne.

Cred în vindecarea emoțională. Dar nu în cea care ni se vinde.În ultimii ani, „vindecarea emoțională” a devenit una dint...
05/09/2026

Cred în vindecarea emoțională. Dar nu în cea care ni se vinde.

În ultimii ani, „vindecarea emoțională” a devenit una dintre promisiunile preferate ale industriei de dezvoltare personală. Găsește rana din copilărie, eliberează emoția, vindecă trauma și, la capătul procesului, vei deveni un om care nu se mai teme, nu se mai activează, nu mai repetă tipare și nu mai este tulburat de trecut.

În această vindecare nu cred nici eu.

Cred însă într-o alta, mult mai puțin spectaculoasă, dar mult mai reală.

Experiențele noastre nu dispar. Ele modifică felul în care învățăm să anticipăm lumea. Dacă apropierea a fost urmată de respingere, putem învăța că apropierea este periculoasă. Dacă vulnerabilitatea a fost întâmpinată cu rușinare, învățăm să ne ascundem nevoile. Dacă iubirea a fost imprevizibilă, putem ajunge adulți care caută permanent semnele abandonului.

Nu suntem „stricați”. Suntem adaptati și asta până la un moment dat, ne-a ajutat să supraviețuim. Problema apare atunci când continuăm să folosim chiar și la 40 de ani strategii construite pentru lumea în care trăiam la 3 sau la 7 ani.

Psihoterapia nu șterge evenimentul trăit în copilarie și nici nu ar trebui să promită asta. Creierul nu are un buton prin care putem șterge trauma total. Dar poate să schimbe povestea pe care creierul tău o povestește ca pe un adevăr (perspectiva ). Și acestă poveste îți menține o anumită emoție care se activează conștient sau nu, de fiecare dată, la reamintirea poveștii, ca și cm se întâmplă iar și iar, într-un prezent nesfârșit fata să reușești să înveți ceva. Daca ai reuși să înțelegi sensul acelui eveniment din trecutul tău ai descoperi, prin experiențe repetate, conștientizate de un creier adult că apropierea nu este întotdeauna urmată de abandon, că un conflict nu înseamnă sfârșitul relației, că pot pune o limită fără să pierd iubirea și că pot spune ce simt fără să fiu umilit.

A-ți aminti ceea ce ți s-a întâmplat în copilărie nu este același lucru cu a continua să trăiești organizat de ceea ce ți s-a întâmplat.

Pentru mine, aici începe vindecarea.

Omul „vindecat” nu este cel care nu mai simte frică atunci când cineva important nu îi răspunde, sau niște analize nu sunt tocmai bune, de exemplu. Este cel care poate observa: „M-am speriat. Cunosc frica asta. Dar nu știu încă ce se întâmplă. Așa că prefer să aștept sa vad mai întâi ce se întâmplă și apoi voi lua o hotărâre...” Și între emoție și comportament apare un spațiu în care poate verifica realitatea și poate alege.

Frica există, dar nu mai conduce "mașina".

Și mai este ceva pe care noul discurs despre vindecare îl uită frecvent: mintea nu trăiește separat de corp. Un om care nu doarme, are durere, anemie, tulburări endocrine, depresie, inflamație, este epuizat sau trăiește de luni întregi sub stres nu are aceeași capacitate de reglare ca atunci când organismul lui funcționează bine. Nu orice simptom este un mesaj al sufletului și nu orice suferință cere încă o coborâre în copilărie. Uneori omul are nevoie de analize, tratament, somn, hrană, mișcare sau pur și simplu de odihnă.

Adevarat! Nu poți învăța siguranța într-o viață care continuă să fie nesigură. Poți lucra extraordinar într-o ședință de terapie, dar dacă te întorci într-o relație abuzivă, într-un mediu profesional distructiv sau într-o viață în care supraviețuiești permanent, sistemul tău nervos primește în fiecare zi confirmarea că pericolul este real.

Uneori problema nu este că trebuie să te reglezi mai bine. Problema este că trebuie să pleci din acel loc, sau să pui limite dacă acest lucru este posibil.

Aici industria „healingului” poate deveni chiar nocivă. Dacă suferi, mai ai ceva de vindecat. Dacă simptomul revine, mai există un strat. Dacă metoda nu funcționează, opui rezistență. Dacă te simți mai rău, „procesul lucrează”. În această logică, metoda nu poate eșua niciodată. Doar clientul poate rămâne nevindecat.

Și omul ajunge să nu mai trăiască, ci să se monitorizeze. Fiecare emoție devine o rană, fiecare conflict o oglindă, fiecare disconfort dovada că mai este ceva de reparat.

Inclusiv în relații am ajuns să căutăm „oameni vindecați”. Eu aș pune altă întrebare. Nu: „Are răni?”, ci: „Ce face atunci când îi sunt atinse?”

Poate să observe ce i se întâmplă? Poate comunica? Își asumă comportamentul? Poate repara după conflict? Poate diferenția trecutul de prezent? Poate simți frică fără să îl oblige pe celălalt să i-o rezolve?

Asta mi se pare mult mai aproape de maturitatea emoțională decât ideea unui om care nu mai este niciodată activat.

De aceea eu nu aș renunța la cuvântul „vindecare”. L-aș curăța doar de promisiunea invulnerabilității.

Vindecarea emoțională nu înseamnă să nu mai simți durerea veche niciodată. Înseamnă ca durerea veche să nu mai decidă automat ce faci astăzi. Nu înseamnă să devii un om fără istorie, ci un om care are mai multă libertate în raport cu propria istorie.

Nu absența fricii. Nu ștergerea trecutului. Nu perfecțiunea emoțională.

Mai multe opțiuni. Mai multă flexibilitate. Mai multă libertate de a alege.

Pentru mine, asta este vindecarea.

Nu poți să și asculți atent și să și gândești răspunsul în același timp. Avem impresia că purtăm o conversație, când, de...
31/07/2026

Nu poți să și asculți atent și să și gândești răspunsul în același timp. Avem impresia că purtăm o conversație, când, de fapt, fiecare este în propriul film.

Creierul uman are o limitare importantă. Atunci când ești ocupat să construiești răspunsul pe care urmează să îl dai, o parte din resursele cognitive nu mai sunt disponibile pentru a procesa profund ceea ce spune celălalt. Cu alte cuvinte, în timp ce pare că asculți, de multe ori doar aștepți să-ți vină rândul să vorbești.

Asta explică de ce, la finalul unei discuții aprinse, ambii oameni sunt convinși că nu au fost ascultați.

Fiecare a auzit doar fragmente din mesajul celuilalt, acele fragmente care îi confirmau propriile convingeri sau îi justificau propriul răspuns. Restul informației a trecut aproape neobservat.

De aceea, în psihologie vorbim despre ascultarea activă. Nu este doar tăcerea în timp ce vorbește celălalt. Este un proces conștient prin care alegi să-ți amâni propriul răspuns și să înțelegi mai întâi experiența interlocutorului.

Ascultarea activă înseamnă să:

îți oprești pentru câteva momente dialogul interior;

fii atent atât la cuvinte, cât și la tonul vocii, expresia feței și emoțiile transmise;

verifici dacă ai înțeles corect: „Dacă am înțeles bine, ceea ce spui este că...”;

pui întrebări de clarificare înainte de a oferi soluții sau contraargumente;

accepți că poți înțelege un punct de vedere fără să fii obligat să fii de acord cu el.

Acest ultim aspect este esențial. Mulți cred că dacă îl ascultă cu adevărat pe celălalt, înseamnă că îi dau dreptate. În realitate, ascultarea nu este un act de aprobare, ci unul de înțelegere.

Neuroștiința arată că memoria de lucru și atenția au o capacitate limitată. Când formulăm simultan contraargumente, evaluăm, judecăm sau ne apărăm, performanța cu care procesăm mesajul celuilalt scade. De aceea, conversațiile dificile devin atât de ușor două monologuri paralele.

Paradoxal, oamenii nu au cea mai mare nevoie de sfaturi. Au nevoie să simtă că au fost înțeleși. Iar atunci când cineva se simte cu adevărat ascultat, nivelul de defensivitate scade, creierul percepe mai puțină amenințare, iar dialogul devine posibil.

Poate cea mai importantă întrebare pe care ne-o putem pune în timpul unei conversații nu este: „Ce îi răspund?”, ci „Am înțeles cu adevărat ce încearcă să-mi spună?”

De foarte multe ori, calitatea unei relații nu este dată de cât de bine știm să vorbim, ci de cât de bine știm să ascultăm.

Astăzi vorbim despre adolescentul care nu reușește să se autoregleze emoțional. Cum îl recunoști și ce se întâmplă, de f...
28/07/2026

Astăzi vorbim despre adolescentul care nu reușește să se autoregleze emoțional. Cum îl recunoști și ce se întâmplă, de fapt, cu el?

În jurul vârstei de 11–12 ani începe o perioadă importantă pentru dezvoltarea autonomiei emoționale. Copilul nu mai este chiar copil, dar nici nu dispune încă de mecanismele unui adult. Emoțiile devin mai intense, relațiile sociale capătă o importanță enormă, apare nevoia de independență, corpul se schimbă, iar creierul trece printr-o perioadă amplă de reorganizare.

Autoreglarea emoțională s-a construit, de fapt, încă din primii ani de viață. La început, copilul se reglează prin adult: este liniștit, ținut în brațe, ajutat să înțeleagă ce simte, protejat de stimuli prea puternici. Treptat, această reglare din exterior ar trebui - teoretic - să fie interiorizată.

În adolescență vedem cât de bine s-a construit acest mecanism.

Un adolescent care se autoreglează nu este un adolescent care nu se enervează, nu plânge și nu trântește niciodată o ușă. Adolescența vine firesc cu intensitate și impulsivitate. Diferența este că, după ce emoția apare, adolescentul începe să poată face ceva cu ea: să o recunoască, să o suporte, să o exprime fără să se distrugă pe sine sau relațiile și, după un timp, să revină la echilibru.

Când această capacitate este insuficient dezvoltată, emoția preia conducerea.

O frustrare relativ mică poate produce o reacție uriașă. Un „nu” al părintelui poate deveni motiv pentru țipete, insulte, uși trântite sau obiecte aruncate. O observație a profesorului poate fi trăită ca o umilință insuportabilă. Un mesaj la care prietenul nu răspunde poate declanșa panică, furie sau convingerea că „nimănui nu-i pasă de mine”.

Problema nu este neapărat intensitatea emoției, ci incapacitatea de a o gestiona.

Adolescentul poate trece foarte repede de la o stare la alta. Se înfurie violent, apoi plânge, apoi pare că nu-i mai pasă. Uneori, după ce criza trece, chiar el este surprins de ceea ce a făcut sau spus.

Toleranța la frustrare este mică. Așteptarea devine greu de suportat, limitele sunt percepute ca atacuri, iar lucrurile care nu ies așa cm și-a dorit pot provoca reacții disproporționate. Apare frecvent nevoia de satisfacție imediată: vreau acum, trebuie acum, nu pot suporta starea aceasta.

În conflicte, adolescentul poate avea dificultăți să se oprească. Continuă să provoace, să răspundă, să insulte, să trimită mesaje sau să escaladeze situația chiar dacă, după aceea, va regreta.

Uneori însă dereglarea emoțională nu arată deloc zgomotos.

Există adolescenți care nu țipă și nu sparg nimic. Se închid în cameră, refuză să vorbească, dorm excesiv, se izolează, abandonează activitățile care înainte le făceau plăcere sau petrec ore întregi în fața unui ecran.

Și acesta poate fi un mod de a încerca să regleze o stare internă greu de suportat.

De fapt, atunci când nu există suficiente mecanisme interne de autoreglare, adolescentul începe să caute unele externe.

Telefonul poate deveni regulator emoțional. Jocurile, serialele și rețelele sociale pot amorți pentru câteva ore anxietatea, tristețea, singurătatea sau sentimentul de inadecvare.

Mâncarea poate deveni regulator.

La fel cumpărăturile, pornografia, sexualitatea compulsivă, riscul, viteza, alcoolul sau alte substanțe. La unii adolescenți poate apărea inclusiv autovătămarea, folosită uneori ca modalitate de a reduce pentru moment o tensiune psihică devenită insuportabilă.

În alte situații, adolescentul își reglează emoțiile prin ceilalți. Are permanent nevoie să fie reasigurat, caută confirmări, devine extrem de dependent de un prieten sau de partener, nu tolerează distanța și poate interpreta foarte ușor absența celuilalt drept abandon.

De aici pot apărea relațiile adolescentine extrem de intense: certuri dramatice, despărțiri și împăcări repetate, gelozie, verificări, amenințări, impulsivitate și sentimentul că fără celălalt „nu mai există nimic”.

De ce unii adolescenți se autoreglează mai greu?

Pentru că autoreglarea nu apare pur și simplu odată cu pubertatea. Ea se construiește.

Contează temperamentul copilului, dezvoltarea neurologică, modelele de atașament, relația cu părinții, felul în care familia gestionează emoțiile, experiențele de respingere sau bullying, trauma, stresul cronic, somnul, mediul școlar și social și eventualele dificultăți psihologice sau neurodezvoltative.

Un copil căruia i s-a spus ani întregi „termină cu plânsul”, „n-ai de ce să fii nervos”, „nu mai face atâta dramă” nu învață automat ce să facă în loc să plângă, să țipe sau să se înfurie.

A învățat doar că anumite emoții sunt indezirabile.

La fel, dacă adulții din jur își gestionează propriile emoții prin țipete, amenințări, tăcere ostilă, alcool, retragere sau agresivitate, copilul va avea puține modele sănătoase pe care să le interiorizeze.

La adolescență apare și o dificultate suplimentară: sistemele cerebrale implicate în recompensă, emoție și sensibilitate socială sunt foarte active, în timp ce funcțiile executive care ajută la inhibarea impulsului, anticiparea consecințelor și controlul comportamentului continuă să se maturizeze mult timp după această vârstă.

De aceea putem avea în față un adolescent foarte inteligent, capabil să explice impecabil ce ar fi trebuit să facă și care, în mijlocul unei furtuni emoționale, face exact contrariul.

A ști ce trebuie să faci și a putea să faci acel lucru atunci când ești copleșit emoțional sunt două capacități diferite.

Aici părinții fac uneori o greșeală importantă: interpretează orice dereglare ca lipsă de educație, obrăznicie sau manipulare.

Uneori este, într-adevăr, nevoie de limite clare și de responsabilizarea adolescentului pentru comportamentul său. Autoreglarea emoțională nu înseamnă că orice comportament trebuie tolerat pentru că „era nervos”.

Dar limita singură nu dezvoltă autoreglarea.

Adolescentul trebuie să învețe să observe ce se întâmplă în corp înainte de explozie, să identifice emoția, să recunoască situațiile care îl declanșează, să suporte disconfortul fără să reacționeze imediat și să descopere metode prin care își poate reduce activarea fiziologică.

Trebuie să învețe diferența dintre:
„Sunt furios” și „trebuie să lovesc”.
„Sunt respins” și „nu valorez nimic”.
„Mi-e frică să nu mă părăsească” și „trebuie să-l controlez”.
„Nu mai suport ce simt” și „trebuie să fac ceva periculos ca să nu mai simt”.

Această mică distanță dintre emoție și acțiune este una dintre marile achiziții ale maturizării psihologice.

Și nu se construiește într-o zi.

Se construiește prin sute de experiențe în care adolescentul simte ceva puternic, reușește să nu acționeze imediat, descoperă că emoția poate fi tolerată și observă că, oricât de intensă ar fi, în cele din urmă scade.

Autoreglarea emoțională nu înseamnă să simți mai puțin.

Înseamnă să poți simți mult fără ca fiecare emoție puternică să preia controlul asupra comportamentului.

Address

Cabinete: Bdv. Luptătorilor, Nr. 56, Parter, Sector 1
Bucharest
013307

Opening Hours

Monday 09:30 - 21:30
Tuesday 09:30 - 21:30
Wednesday 09:30 - 21:30
Thursday 09:30 - 21:30

Telephone

+40799772919

Website

, ,

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Rei Alternative Center - Medicina si Psihoterapie Integrativa Dr. Macrin posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share

Category