29/08/2026
Despre curaj, experiență și inconștiență când orice decizie e una imposibilă. O lecție de viață.
De când am lansat NeuroVida, s-au coagulat în jurul asociației tot soiul de oameni buni care își doresc să pună umărul la o neurochirurgie mai frumoasă. Dani Cek și Monica Althamer sunt doar doi oameni cu suflet cât pentru o armată întreagă.
M-au sunat să discutăm despre un alt caz unde am dat o mână de ajutor, mică, atât cât am putut, și m-au întrebat dacă știu despre cazul Mihaelei. Pentru cei care nu știu povestea, este vorba despre o mămică însărcinată în 28 de săptămâni, cu o sumedenie de metastaze în creier de la un melanom malign, iar una dintre ele crescuse atât de mult încât, deși are numai 36 de ani, speranța de viață se număra în zile în loc de ani.
„Doctore, poți să o ajuți?”… era marți seara.
N-am operat în viața mea o gravidă. Nici nu am pus mâna pe vreo gravidă din proprie inițiativă, să nu se ia! În spitalul de stat unde operez în mod normal, nu există obstetrică sau neonatologie, așa că nici nu am luat în calcul alternativa asta, deși în anestezia de acolo am o încredere oarbă.
Am organizat un consult miercuri seara, iar joi dimineața era programată la consult și internare la dr Hadi Rahimian (prin intermediul dr Ramona Rahimian, care mi-a raspuns in toiul noptii), alături de care mai participasem în tinerețile mele la două operații in utero – la una observator, la o a doua operator secundar, ținând în mâini un copil nenăscut pe care un chirurg excepțional il opera. Pentru că nu operez copii, nici nu îmi închipuiam vreodată să avem un caz comun.
Joi după program merg la spitalul privat unde dumnealui operează, mi se face repede un contract și intru într-o sală unde erau 30 de medici:
„Domnule doctor, prezentați cazul!”
Nu prea mi se înmoaie mie telescoapele ușor, dar la momentul ăla nu mă așteptam.
„Bună ziua, numele meu este… avem o pacientă comună… gravidă… etc., etc., etc.”
Era clar că nimeni nu era în elementul lui, nici măcar eu. Dar toți eram deodată în aceeași oală și, deși inconfortabili, fiecare voia în mod evident să dea o mână de ajutor.
Cum e mai bine? Pacienta să nască și apoi să fie operată? Un făt la 28 de săptămâni nu are chiar toate șansele. Dar dacă neurochirurgul (pe care nimeni nu îl văzuse până atunci) nu operează instant și impecabil și copilul are de suferit? Nicio decizie nu e din start corectă. Așa că ne-am calculat riscurile și am mai discutat o dată cu domnul Alexandru, soțul Mihaelei, un om de o tărie similară munților.
Ne-am strâns 6 medici care urma să interacționăm în mod direct cu Mihaela și i-am explicat pe larg situația. Mihaela deja nu mai putea intelege, daramite sa si decida. Cu riscuri, cu beneficii la fiecare opțiune, cu ce se putea întâmpla bine și rău. A tăcut și a ascultat. Și apoi a spus doar atât:
„Vă mulțumesc. Am mai fost la comisii de genul ăsta. Nu accept ca soția mea să facă cezariană acum. Eu am încredere în domnul doctor!”
Și acolo am tăcut toți din gură. Mi s-a făcut pielea de găină, i-am mulțumit și ne-am retras să ne revenim.
„Mâine la 8 o operăm.” Era tot ce îmi suna în minte.
Așa că am discutat despre a o opera trează ca să reducem riscurile pentru Elara (fiica ce urmează să fie născută), despre ce are de făcut fiecare, din câți doctori va fi echipa formată etc. Mi-am luat o zi de concediu, am făcut planul și, când am văzut ce inamic am, m-am liniștit. Din calculele mele, urma să fie, din punct de vedere tehnic, cea mai ușoară operație a mea de anul ăsta. Și pentru asta i se făcuse o ofertă în Turcia de 320.000 de euro!!!
Dimineața, liniște. Mi-am luat asistenta de instrumentar și am plecat către spitalul în care nu mai operasem, să rezolv problema unei gravide, cu o echipă de anesteziști nouă care îmi căpătase rapid încrederea și care a stabilit că pacienta urma să fie totuși adormită. Fiecare mișcare avea să-mi fie analizată de doi medici anesteziști, de ginecologi îmbrăcați steril și pregătiți pentru ce era mai rău, neurochirurgi, neurologi, neonatolog, asistenți de pe toate specialitățile etc. Nicio presiune în plus…
De la anestezie până la extubare, 90 de minute. De la incizie la ultimul fir, 50 de minute. Toată echipa s-a mișcat ca la Formula 1. Niciun moment irosit, nicio picătură de sânge vărsată fără motiv, niciun aparat care să tușească.
De vineri până azi, povestea Mihaelei a fost urmărită cu sufletul la gură de o armată de oameni. 2.000 de urmăritori noi au venit pe pagina aceasta în 2 zile, ca niciodată. Și toate acestea pentru cel mai ușor caz operat de mine anul acesta și poate cel mai riscant din punct de vedere al sarcinii asociate. Pe cât mă bucur că am putut ajuta, pe atât m-aș bucura ca oamenii să știe că la stat facem în fiecare zi cazuri înzecit mai dificile, pe gratis, fără șpagă. Că am fondat NeuroVida, o asociație dispusă să creeze pe bandă neurochirurgi dispuși să spună mai întâi „da” și apoi să întrebe „dar ce ziceai că operăm?”
Le mulțumesc pe calea asta tuturor celor care au pus umărul, de la oamenii care au contribuit și cu 10 lei până la colegii care au avut o încredere oarbă într-un necunoscut care a dat b***a cu un caz extrem de delicat și, cel mai tare, mulțumesc Mihaelei și soțului dumneaei pentru curajul nebun de a se lăsa în mâinile noastre.
Vă mulțumesc tuturor și visez la ziua în care românii nu vor mai pleca în Turcia pentru operații pe creier. Scopul NeuroVida e să antrenăm neurochirurgi de top, care să opereze treziți din somn, în orice spital, în timp record, cu un RMN impecabil a doua zi. Vă invit să ne sprijiniți, iar dacă nu o puteți face financiar, dați măcar un share acestei povești și lăsați-ne un rând în comentarii, pentru că până și acesta e un ajutor!
www.neurovida.ro/doneaza
