01/09/2026
De ce repetăm ceea ce ne face rău?
Încercând să înțeleg fenomenul repetiției, adică felul în care revin, după o traumă (dar nu doar), aceleași tipare, aceleași dorințe neîmplinite, am dat peste un pasaj din Merleau-Ponty, în Fenomenologia percepției, care mi s-a părut că descrie exact ce vedem, zi de zi, în cabinetul de terapie.
Ideea de la care pornește e simplă. Fiecare dintre noi are un proiect de viață, conștient sau nu, aflat mereu în desfășurare: o relație, o carieră, o operă, un vis anume despre cm ar trebui să arate viața noastră. La un moment dat, acest proiect întâlnește o barieră. Aleg să citesc aici trauma, pentru că mi se pare că se potrivește foarte bine în context terapeutic, deși nu e neapărat ținta lui Merleau-Ponty în acest pasaj.
Ce descrie el, în fața acestei bariere, e neputința. Nu avem nici forța de a depăși obstacolul, nici tăria de a renunța la proiect - nici nu știu dacă se poate renunța la el. Rezultatul, spune el, e că ne folosim forțele pentru a menține acel proiect viu în minte, fără să ne dăm seama, de multe ori, că facem asta.
Aici apare o observație care merită subliniată: timpul nu vindecă experiența traumatizantă. Ideea lui Merleau-Ponty e este că în momentul traumei felul în care trăim timpul se rupe în două. Rămâne timpul obiectiv, cel care curge mai departe indiferent de noi, cel pe care îl măsoară calendarul. Și există timpul personal, durata, care, în anumite locuri, pur și simplu se oprește.
De-aici vine un fenomen pe care orice terapeut care a lucrat cu oameni trecuți prin traumă l-a observat: în exterior au trecut luni, ani, uneori decenii, dar înăuntru, experiența pare să se fi întâmplat ieri. Merleau-Ponty are o formulă exactă pentru asta „trecutul este adevăratul nostru prezent”. Nu realitatea pe care o descriem, la care avem acces și noi din afară, ci acel moment anume e locul unde omul chiar trăiește.
Ca să înțeleg mai bine ce vrea să spună, mă gândesc la o albie de râu. Undeva, cu mult timp în urmă, ceva a schimbat cursul apei: o piatră, o surpare de mal. Apa continuă să curgă, alta, mereu alta, dar albia rămâne deviată acolo pentru totdeauna. Nu ne întoarcem periodic prin acel loc, ci curgem, de fiecare dată, prin el, fără să-l putem ocoli. E o imagine bună, cred, pentru ce spune Merleau-Ponty puțin mai departe: reînnoirea, tot ce e nou în viața noastră, afectează doar conținutul experienței, nu și structura ei. Percepțiile se schimbă, emoțiile se schimbă, dar albia rămâne aceeași.
Și aici face o mișcare importantă, spre psihanaliză, deși fără să folosească limbajul ei tehnic. Ceea ce persistă nu e o amintire precisă, un moment bine datat, care să populeze conștiința omului ca o imagine anume. E, mai degrabă, un mod de a fi. O poziție. Cineva poate să nu se mai gândească explicit, conștient, la evenimentul care l-a rănit, poate chiar să pară că a trecut peste el sau chiar să îl uite (cel mai frecvent) și totuși ființa lui afectivă rămâne, undeva, angajată în același loc.
Ultima parte a pasajului mi se pare cea mai grea, și cea mai adevărată. Trauma, spune Merleau-Ponty, ne înstrăinează de puterea noastră neadormită de a crea lumi noi, posibilități noi, proiecte noi. Ne ține închiși într-o singură lume posibilă, care, de multe ori, nici măcar nu se mai poate împlini. Iar această lume unică, privilegiată, sfârșește prin a-și pierde substanța și prin a nu mai fi decât o angoasă nedefinită, ceva ce omul simte, dar nu poate numi, nu poate încă înțelege.
Și Lacan vorbește despre repetiție într-o manieră, cred eu, asemănătoare, dar nu îl pricep încă. Poate mă ajuta un bun samaritean.
