Dr.Psih.Roxana-Anca Macrin

Dr.Psih.Roxana-Anca Macrin Cabinet Individual de Psihologie Roxana Anca Macrin Dr. Psih. European Association for Integrative Psychotherapy.

Roxana-Anca Macrin(Dumitru)
Medic MG, Psihoterapeut, Coach, Trainer,
Terapeut Medicină Alternativă și Complementară. Formare profesională de bază:
Facultăți: Medicină Generală și Psihologie-Sociologie,
Masterat: Psihologie Clinică și Consiliere Psihologică,
Academia de business: Cambridge International Business Academy

Specializări: Medicină Generală, Psihoterapie Integrativă, Dezvoltare Per

sonală, Consiliere Vocațională, Medicină Alternativă și Complementară, Psihoterapie Transpersonală, Coaching, HR

Alte competențe:
Formator/Trainer, Inspector & Manager Resurse Umane, Nutriție, Diete, Stil de viață, Fitness Nutrition Diet specialist
Formare în Medicină Alternativă și Complementară (origini)
Reiki – Level I,II,III, Master (Japonia); Karuna Reiki - Level I,II (Japonia); ThetaHealing - Level Basic & Advanced DNA, Rainbow, Rhythm (USA); Bach Therapy - Terapie florală Bach - Level I,II (UK); Pneuma System Therapy - Level I,II,III,IV (Spania); Șamanism - Level I,II (Peru); Deep Memory Process - Level I,II,III,IV (UK); Respitație Holotropică - Level I,II (Germania); Constelații sistemice - Level I,II,III,IV (Germania); Tehnici de Eliberare Emoțională - EFT Level I,II (UK); Matrix Reimprinting – Advanced EFT (UK); The New Paradigm MDT - Level Basic, Advanced, 13 D Master,13 D Master Theacher (UK); Fotocitire – Level Basic (RO); Ascensionare - Level I,II (RO), Infoenergetică – Radiestezie (USA), Access Consciousness – Accesss Bars, Body Process MTVSS & Memorie Celulară (UK) Extinderea Conștiinței - Monroe Institute: Excursion & Advanced (I,II), SyncCreation (I,II,III), Gateway (I,II), Guidelines (I,II), Lifeline (I,II), Exploration 27 (I,II), Starlines 1 (I,II), Starlines 2 (I,II), Starlines Reunion (I), Timeline (I,II) (USA) și multe alte cursuri scurte (vezi CV); Eye Movement Desensitization and Reprocessing - EMDR Level I (UK). Drept de liberă practică:
RO
Medicină Generală – Colegiul Medicilor din România
Psihoterapie Integrativă - Colegiul Psihologilor din Romania
Coaching – Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
Consiliere pentru Dezvoltare Personală - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
Formator/Trainer - Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Manager Resurse Umane – Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Inspector/Referent Resurse Umane – Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Consilier Vocațional – Ministerul Muncii și Justiției Sociale și Ministerul Educației Naționale
Competență Digitală - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
Competență Antreprenorială - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației

UE
Psihoterapie Integrativă - conf. Valorific cunoștințele, experiența și pasiunea mea în medicină generală, psihoterapie, coaching, training, terapii alternative și complementare, cu scopul de a sprijini oamenii în atingerea unui echilibru optim între sănătatea fizică, mintală și emoțională. Misiunea mea este să promovez extinderea conștiinței umane prin conștientizare continuă și intervenții personalizate care să creeze o transformare pozitivă și de durată, în viața fiecărui client. Consider ca înțelegerea și abordarea multidisciplinară, integrarea metodelor tradiționale de investigare și terapie dar și utilizarea noilor aparate de biotehnologie sunt importante în îndeplinirea obiectivului de prevenție, diagnoză, terapie, dezvoltare personală și profesională.

Există bărbați care, atunci când se enervează, spun lucruri pe care le aruncă în aer ca pe niște gr***de: „M-am săturat”...
06/09/2026

Există bărbați care, atunci când se enervează, spun lucruri pe care le aruncă în aer ca pe niște gr***de: „M-am săturat”, „Nu mai pot”, „Mai bine ne despărțim”, „Plec”, „Fă ce vrei”. În momentul acela nu se gândesc la consecințe. Nu se gândesc la casă, la copii, la anii petrecuți împreună, la diminețile obișnuite, la mesele în familie, la femeia care le-a fost alături, la siguranța emoțională pe care o consideră, de multe ori, de la sine înțeleasă. În acel moment există doar furia, orgoliul și nevoia de a închide conflictul cu o lovitură mai puternică decât a celuilalt.

Și de cele mai multe ori cred că vorbele trec.

Cred că și de data asta ea va plânge, va protesta, se va supăra, apoi lucrurile vor reveni la normal. Cred că amenințarea cu despărțirea este doar o armă într-o ceartă și că relația va rămâne acolo, disponibilă, indiferent de câte ori o lovesc.

Până într-o zi când ea spune: „Bine. Nici eu nu mai pot. Să ne despărțim.”

Și atunci se întâmplă ceva interesant.

Ceea ce până ieri era doar o propoziție spusă la nervi devine realitate și nu numai o amenințare cu care speri să îl sperii pe celalalt ca să ieși învingător din conflict - nu mai este un „plec” aruncat într-o ceartă. Înseamnă două case. Înseamnă alt program cu copiii. Înseamnă împărțirea bunurilor și inevitabila ceartă pe bani. Înseamnă weekenduri separate. Înseamnă să ajungi seara într-un apartament gol. Înseamnă să afli că femeia pe care ai împins-o de lângă tine poate începe, la un moment dat, o viață în care tu nu mai ești centrul, ești doar tatăl copiilor tăi care de multe ori nici nu mai vor să te mai vadă.

Și abia atunci începe socoteala. „Ce pierd dacă plec?” Și descoperi că pierzi îngrozitor de mult.

Pierzi confortul de care nici nu mai erai conștient, statutul, banii, casa cu totul, mașina, relația cu copiii așa cm o știa, prietenii comuni, sărbătorile, rutina și, mai ales, omul despre care erai convins că va rămâne acolo indiferent de cât de urât va puteți certa când sunteți furioși.

Atunci apare panica. "Pierd totul și trebuie să o iau de la capăt ? Dumnezeule! "
și realizezi că „De fapt, eu nu vreau să plec.”

Problema este că între timp ea poate să fi ajuns exact în locul opus: „Eu nu mai pot, nu mai vreau să rămân in relația asta.”

Și aici mulți bărbați se blochează complet.

Nu mai vor despărțirea, dar nici nu înțeleg ce ar trebui să schimbe pentru ca relația să poată continua. Se simt speriați, furioși, respinși și nedreptățiți. În mintea lor apare o contradicție: „Eu vreau să rămân, dar ea vrea să ne despărțim.” Și uneori chiar spun: „Ea vrea să ne certăm”, „Ea nu mai vrea să facă nimic pentru relație”, „Eu încerc și ea mă respinge.”

Dar aici este partea pe care foarte mulți oameni nu vor să o vadă.

Poate că ea nu vrea scandal.

Poate că pur și simplu nu mai poate continua într-o relație în care fiecare conflict vine cu țipete, amenințări, respingere, tăcere ostilă sau „plec de aici”.

Pentru că după ani de astfel de episoade, omul de lângă tine nu mai reacționează doar la ce spui astăzi. Reacționează la tot ce s-a adunat în ani. La fiecare dată când ai făcut-o să simtă că ea și relația voastră poate fi aruncată la gunoi în zece minute de furie.

La fiecare dată când ai crezut că „m-am calmat” înseamnă că și rana celuilalt s-a închis.

Nu s-a închis.

Relațiile au memorie.

Și uneori, după ani în care unul dintre parteneri amenință că pleacă, țipă se tetrage ostil vine ziua în care celălalt răspunde liniștit: „Atunci pleacă. Dacă nu pleci, plec eu.”

Abia acolo apare adevărata frică. Nu frica din timpul certurilor. Frica de pierdere.

Și din acel moment apar promisiunile: „O să mă schimb”, „Nu mai fac”, „Hai să mai încercăm”, „Nu putem arunca atâția ani”, „Gândește-te la copii”.

Uneori aceste promisiuni sunt sincere. Omul chiar este speriat și chiar își dă seama că nu vrea să piardă relația.

Dar există o diferență enormă între a nu vrea să pierzi o relație și a ști să construiești una în care celălalt să mai poată trăi.

Poți să iubești enorm un om și să îl rănești repetat.

Poți să nu vrei despărțirea și totuși să fi construit exact condițiile care au făcut-o inevitabilă.

Poți să spui „eu vreau să rămân”, dar întrebarea adevărată este: cm vrei să rămâi? În aceeași relație în care țipi când te enervezi? În aceeași relație în care ameninți că pleci? În aceeași relație în care îți retragi afecțiunea ca pedeapsă? În aceeași relație în care celălalt trebuie să ghicească permanent dacă astăzi îl iubești sau dacă mâine îl abandonezi?

Dacă răspunsul este da, atunci nu vrei cu adevărat să salvezi relația. Vrei să salvezi confortul pe care îl pierzi.

Salvarea unei relații începe într-un loc mult mai inconfortabil: în momentul în care încetezi să te întrebi „Cum o conving să nu plece?” și începi să te întrebi „Ce fac eu, atunci când mă simt rănit sau amenințat, de ajung să distrug tocmai relația pe care apoi mă îngrozesc că o pierd?”

Acolo începe schimbarea reală.
Nu în „promit”.
Nu în „n-o să mai fac”.
Nu în „am fost nervos”.

Ci în asumare.

În capacitatea de a vedea efectul pe care l-ai avut asupra omului de lângă tine.

În capacitatea de a învăța să rămâi prezent în conflict fără să distrugi relația.

În capacitatea de a renunța la amenințări, la control, la dispreț și la impulsul de a câștiga fiecare ceartă cu prețul siguranței celuilalt.

Pentru că, uneori, cea mai grea lecție vine exact când realizezi că femeia pe care ai crezut că nu o poți pierde chiar poate pleca.

Și atunci întrebarea nu mai este dacă o iubești.

Întrebarea este dacă știi să fii un partener lângă care ea să mai poată rămâne.

Cred în vindecarea emoțională. Dar nu în cea care ni se vinde.În ultimii ani, „vindecarea emoțională” a devenit una dint...
05/09/2026

Cred în vindecarea emoțională. Dar nu în cea care ni se vinde.

În ultimii ani, „vindecarea emoțională” a devenit una dintre promisiunile preferate ale industriei de dezvoltare personală. Găsește rana din copilărie, eliberează emoția, vindecă trauma și, la capătul procesului, vei deveni un om care nu se mai teme, nu se mai activează, nu mai repetă tipare și nu mai este tulburat de trecut.

În această vindecare nu cred nici eu.

Cred însă într-o alta, mult mai puțin spectaculoasă, dar mult mai reală.

Experiențele noastre nu dispar. Ele modifică felul în care învățăm să anticipăm lumea. Dacă apropierea a fost urmată de respingere, putem învăța că apropierea este periculoasă. Dacă vulnerabilitatea a fost întâmpinată cu rușinare, învățăm să ne ascundem nevoile. Dacă iubirea a fost imprevizibilă, putem ajunge adulți care caută permanent semnele abandonului.

Nu suntem „stricați”. Suntem adaptati și asta până la un moment dat, ne-a ajutat să supraviețuim. Problema apare atunci când continuăm să folosim chiar și la 40 de ani strategii construite pentru lumea în care trăiam la 3 sau la 7 ani.

Psihoterapia nu șterge evenimentul trăit în copilarie și nici nu ar trebui să promită asta. Creierul nu are un buton prin care putem șterge trauma total. Dar poate să schimbe povestea pe care creierul tău o povestește ca pe un adevăr (perspectiva ). Și acestă poveste îți menține o anumită emoție care se activează conștient sau nu, de fiecare dată, la reamintirea poveștii, ca și cm se întâmplă iar și iar, într-un prezent nesfârșit fata să reușești să înveți ceva. Daca ai reuși să înțelegi sensul acelui eveniment din trecutul tău ai descoperi, prin experiențe repetate, conștientizate de un creier adult că apropierea nu este întotdeauna urmată de abandon, că un conflict nu înseamnă sfârșitul relației, că pot pune o limită fără să pierd iubirea și că pot spune ce simt fără să fiu umilit.

A-ți aminti ceea ce ți s-a întâmplat în copilărie nu este același lucru cu a continua să trăiești organizat de ceea ce ți s-a întâmplat.

Pentru mine, aici începe vindecarea.

Omul „vindecat” nu este cel care nu mai simte frică atunci când cineva important nu îi răspunde, sau niște analize nu sunt tocmai bune, de exemplu. Este cel care poate observa: „M-am speriat. Cunosc frica asta. Dar nu știu încă ce se întâmplă. Așa că prefer să aștept sa vad mai întâi ce se întâmplă și apoi voi lua o hotărâre...” Și între emoție și comportament apare un spațiu în care poate verifica realitatea și poate alege.

Frica există, dar nu mai conduce "mașina".

Și mai este ceva pe care noul discurs despre vindecare îl uită frecvent: mintea nu trăiește separat de corp. Un om care nu doarme, are durere, anemie, tulburări endocrine, depresie, inflamație, este epuizat sau trăiește de luni întregi sub stres nu are aceeași capacitate de reglare ca atunci când organismul lui funcționează bine. Nu orice simptom este un mesaj al sufletului și nu orice suferință cere încă o coborâre în copilărie. Uneori omul are nevoie de analize, tratament, somn, hrană, mișcare sau pur și simplu de odihnă.

Adevarat! Nu poți învăța siguranța într-o viață care continuă să fie nesigură. Poți lucra extraordinar într-o ședință de terapie, dar dacă te întorci într-o relație abuzivă, într-un mediu profesional distructiv sau într-o viață în care supraviețuiești permanent, sistemul tău nervos primește în fiecare zi confirmarea că pericolul este real.

Uneori problema nu este că trebuie să te reglezi mai bine. Problema este că trebuie să pleci din acel loc, sau să pui limite dacă acest lucru este posibil.

Aici industria „healingului” poate deveni chiar nocivă. Dacă suferi, mai ai ceva de vindecat. Dacă simptomul revine, mai există un strat. Dacă metoda nu funcționează, opui rezistență. Dacă te simți mai rău, „procesul lucrează”. În această logică, metoda nu poate eșua niciodată. Doar clientul poate rămâne nevindecat.

Și omul ajunge să nu mai trăiască, ci să se monitorizeze. Fiecare emoție devine o rană, fiecare conflict o oglindă, fiecare disconfort dovada că mai este ceva de reparat.

Inclusiv în relații am ajuns să căutăm „oameni vindecați”. Eu aș pune altă întrebare. Nu: „Are răni?”, ci: „Ce face atunci când îi sunt atinse?”

Poate să observe ce i se întâmplă? Poate comunica? Își asumă comportamentul? Poate repara după conflict? Poate diferenția trecutul de prezent? Poate simți frică fără să îl oblige pe celălalt să i-o rezolve?

Asta mi se pare mult mai aproape de maturitatea emoțională decât ideea unui om care nu mai este niciodată activat.

De aceea eu nu aș renunța la cuvântul „vindecare”. L-aș curăța doar de promisiunea invulnerabilității.

Vindecarea emoțională nu înseamnă să nu mai simți durerea veche niciodată. Înseamnă ca durerea veche să nu mai decidă automat ce faci astăzi. Nu înseamnă să devii un om fără istorie, ci un om care are mai multă libertate în raport cu propria istorie.

Nu absența fricii. Nu ștergerea trecutului. Nu perfecțiunea emoțională.

Mai multe opțiuni. Mai multă flexibilitate. Mai multă libertate de a alege.

Pentru mine, asta este vindecarea.

02/08/2026
Nu poți să și asculți atent și să și gândești răspunsul în același timp. Avem impresia că purtăm o conversație, când, de...
31/07/2026

Nu poți să și asculți atent și să și gândești răspunsul în același timp. Avem impresia că purtăm o conversație, când, de fapt, fiecare este în propriul film.

Creierul uman are o limitare importantă. Atunci când ești ocupat să construiești răspunsul pe care urmează să îl dai, o parte din resursele cognitive nu mai sunt disponibile pentru a procesa profund ceea ce spune celălalt. Cu alte cuvinte, în timp ce pare că asculți, de multe ori doar aștepți să-ți vină rândul să vorbești.

Asta explică de ce, la finalul unei discuții aprinse, ambii oameni sunt convinși că nu au fost ascultați.

Fiecare a auzit doar fragmente din mesajul celuilalt, acele fragmente care îi confirmau propriile convingeri sau îi justificau propriul răspuns. Restul informației a trecut aproape neobservat.

De aceea, în psihologie vorbim despre ascultarea activă. Nu este doar tăcerea în timp ce vorbește celălalt. Este un proces conștient prin care alegi să-ți amâni propriul răspuns și să înțelegi mai întâi experiența interlocutorului.

Ascultarea activă înseamnă să:

îți oprești pentru câteva momente dialogul interior;

fii atent atât la cuvinte, cât și la tonul vocii, expresia feței și emoțiile transmise;

verifici dacă ai înțeles corect: „Dacă am înțeles bine, ceea ce spui este că...”;

pui întrebări de clarificare înainte de a oferi soluții sau contraargumente;

accepți că poți înțelege un punct de vedere fără să fii obligat să fii de acord cu el.

Acest ultim aspect este esențial. Mulți cred că dacă îl ascultă cu adevărat pe celălalt, înseamnă că îi dau dreptate. În realitate, ascultarea nu este un act de aprobare, ci unul de înțelegere.

Neuroștiința arată că memoria de lucru și atenția au o capacitate limitată. Când formulăm simultan contraargumente, evaluăm, judecăm sau ne apărăm, performanța cu care procesăm mesajul celuilalt scade. De aceea, conversațiile dificile devin atât de ușor două monologuri paralele.

Paradoxal, oamenii nu au cea mai mare nevoie de sfaturi. Au nevoie să simtă că au fost înțeleși. Iar atunci când cineva se simte cu adevărat ascultat, nivelul de defensivitate scade, creierul percepe mai puțină amenințare, iar dialogul devine posibil.

Poate cea mai importantă întrebare pe care ne-o putem pune în timpul unei conversații nu este: „Ce îi răspund?”, ci „Am înțeles cu adevărat ce încearcă să-mi spună?”

De foarte multe ori, calitatea unei relații nu este dată de cât de bine știm să vorbim, ci de cât de bine știm să ascultăm.

Astăzi vorbim despre adolescentul care nu reușește să se autoregleze emoțional. Cum îl recunoști și ce se întâmplă, de f...
28/07/2026

Astăzi vorbim despre adolescentul care nu reușește să se autoregleze emoțional. Cum îl recunoști și ce se întâmplă, de fapt, cu el?

În jurul vârstei de 11–12 ani începe o perioadă importantă pentru dezvoltarea autonomiei emoționale. Copilul nu mai este chiar copil, dar nici nu dispune încă de mecanismele unui adult. Emoțiile devin mai intense, relațiile sociale capătă o importanță enormă, apare nevoia de independență, corpul se schimbă, iar creierul trece printr-o perioadă amplă de reorganizare.

Autoreglarea emoțională s-a construit, de fapt, încă din primii ani de viață. La început, copilul se reglează prin adult: este liniștit, ținut în brațe, ajutat să înțeleagă ce simte, protejat de stimuli prea puternici. Treptat, această reglare din exterior ar trebui - teoretic - să fie interiorizată.

În adolescență vedem cât de bine s-a construit acest mecanism.

Un adolescent care se autoreglează nu este un adolescent care nu se enervează, nu plânge și nu trântește niciodată o ușă. Adolescența vine firesc cu intensitate și impulsivitate. Diferența este că, după ce emoția apare, adolescentul începe să poată face ceva cu ea: să o recunoască, să o suporte, să o exprime fără să se distrugă pe sine sau relațiile și, după un timp, să revină la echilibru.

Când această capacitate este insuficient dezvoltată, emoția preia conducerea.

O frustrare relativ mică poate produce o reacție uriașă. Un „nu” al părintelui poate deveni motiv pentru țipete, insulte, uși trântite sau obiecte aruncate. O observație a profesorului poate fi trăită ca o umilință insuportabilă. Un mesaj la care prietenul nu răspunde poate declanșa panică, furie sau convingerea că „nimănui nu-i pasă de mine”.

Problema nu este neapărat intensitatea emoției, ci incapacitatea de a o gestiona.

Adolescentul poate trece foarte repede de la o stare la alta. Se înfurie violent, apoi plânge, apoi pare că nu-i mai pasă. Uneori, după ce criza trece, chiar el este surprins de ceea ce a făcut sau spus.

Toleranța la frustrare este mică. Așteptarea devine greu de suportat, limitele sunt percepute ca atacuri, iar lucrurile care nu ies așa cm și-a dorit pot provoca reacții disproporționate. Apare frecvent nevoia de satisfacție imediată: vreau acum, trebuie acum, nu pot suporta starea aceasta.

În conflicte, adolescentul poate avea dificultăți să se oprească. Continuă să provoace, să răspundă, să insulte, să trimită mesaje sau să escaladeze situația chiar dacă, după aceea, va regreta.

Uneori însă dereglarea emoțională nu arată deloc zgomotos.

Există adolescenți care nu țipă și nu sparg nimic. Se închid în cameră, refuză să vorbească, dorm excesiv, se izolează, abandonează activitățile care înainte le făceau plăcere sau petrec ore întregi în fața unui ecran.

Și acesta poate fi un mod de a încerca să regleze o stare internă greu de suportat.

De fapt, atunci când nu există suficiente mecanisme interne de autoreglare, adolescentul începe să caute unele externe.

Telefonul poate deveni regulator emoțional. Jocurile, serialele și rețelele sociale pot amorți pentru câteva ore anxietatea, tristețea, singurătatea sau sentimentul de inadecvare.

Mâncarea poate deveni regulator.

La fel cumpărăturile, pornografia, sexualitatea compulsivă, riscul, viteza, alcoolul sau alte substanțe. La unii adolescenți poate apărea inclusiv autovătămarea, folosită uneori ca modalitate de a reduce pentru moment o tensiune psihică devenită insuportabilă.

În alte situații, adolescentul își reglează emoțiile prin ceilalți. Are permanent nevoie să fie reasigurat, caută confirmări, devine extrem de dependent de un prieten sau de partener, nu tolerează distanța și poate interpreta foarte ușor absența celuilalt drept abandon.

De aici pot apărea relațiile adolescentine extrem de intense: certuri dramatice, despărțiri și împăcări repetate, gelozie, verificări, amenințări, impulsivitate și sentimentul că fără celălalt „nu mai există nimic”.

De ce unii adolescenți se autoreglează mai greu?

Pentru că autoreglarea nu apare pur și simplu odată cu pubertatea. Ea se construiește.

Contează temperamentul copilului, dezvoltarea neurologică, modelele de atașament, relația cu părinții, felul în care familia gestionează emoțiile, experiențele de respingere sau bullying, trauma, stresul cronic, somnul, mediul școlar și social și eventualele dificultăți psihologice sau neurodezvoltative.

Un copil căruia i s-a spus ani întregi „termină cu plânsul”, „n-ai de ce să fii nervos”, „nu mai face atâta dramă” nu învață automat ce să facă în loc să plângă, să țipe sau să se înfurie.

A învățat doar că anumite emoții sunt indezirabile.

La fel, dacă adulții din jur își gestionează propriile emoții prin țipete, amenințări, tăcere ostilă, alcool, retragere sau agresivitate, copilul va avea puține modele sănătoase pe care să le interiorizeze.

La adolescență apare și o dificultate suplimentară: sistemele cerebrale implicate în recompensă, emoție și sensibilitate socială sunt foarte active, în timp ce funcțiile executive care ajută la inhibarea impulsului, anticiparea consecințelor și controlul comportamentului continuă să se maturizeze mult timp după această vârstă.

De aceea putem avea în față un adolescent foarte inteligent, capabil să explice impecabil ce ar fi trebuit să facă și care, în mijlocul unei furtuni emoționale, face exact contrariul.

A ști ce trebuie să faci și a putea să faci acel lucru atunci când ești copleșit emoțional sunt două capacități diferite.

Aici părinții fac uneori o greșeală importantă: interpretează orice dereglare ca lipsă de educație, obrăznicie sau manipulare.

Uneori este, într-adevăr, nevoie de limite clare și de responsabilizarea adolescentului pentru comportamentul său. Autoreglarea emoțională nu înseamnă că orice comportament trebuie tolerat pentru că „era nervos”.

Dar limita singură nu dezvoltă autoreglarea.

Adolescentul trebuie să învețe să observe ce se întâmplă în corp înainte de explozie, să identifice emoția, să recunoască situațiile care îl declanșează, să suporte disconfortul fără să reacționeze imediat și să descopere metode prin care își poate reduce activarea fiziologică.

Trebuie să învețe diferența dintre:
„Sunt furios” și „trebuie să lovesc”.
„Sunt respins” și „nu valorez nimic”.
„Mi-e frică să nu mă părăsească” și „trebuie să-l controlez”.
„Nu mai suport ce simt” și „trebuie să fac ceva periculos ca să nu mai simt”.

Această mică distanță dintre emoție și acțiune este una dintre marile achiziții ale maturizării psihologice.

Și nu se construiește într-o zi.

Se construiește prin sute de experiențe în care adolescentul simte ceva puternic, reușește să nu acționeze imediat, descoperă că emoția poate fi tolerată și observă că, oricât de intensă ar fi, în cele din urmă scade.

Autoreglarea emoțională nu înseamnă să simți mai puțin.

Înseamnă să poți simți mult fără ca fiecare emoție puternică să preia controlul asupra comportamentului.

Cine bârfește o femeie?Cel care nu a reușit să o cucerească.Cel care a fost refuzat și nu a putut accepta refuzul fără s...
28/07/2026

Cine bârfește o femeie?

Cel care nu a reușit să o cucerească.

Cel care a fost refuzat și nu a putut accepta refuzul fără să-l transforme într-o ofensă personală.

Cel care o invidiază. Pentru felul în care arată, pentru ceea ce a construit, pentru libertatea ei, pentru bani, carieră, relații, curaj sau pur și simplu pentru atenția pe care o primește.

Cel care se compară permanent cu ea și pierde, în propria lui minte, această competiție despre care femeia respectivă poate nici măcar să nu știe că există.

Fostul partener care are nevoie să explice celorlalți de ce relația s-a terminat fără să-și recunoască propria contribuție. E cel mai confortabil să spui „era imposibilă”, „era nebună”, „era interesată” decât să recunoști că ai greșit, ai pierdut-o sau că pur și simplu ea nu te-a mai vrut.

Prietena care, în secret, se simte mai puțin frumoasă, mai puțin dorită, mai puțin realizată sau mai puțin importantă. Nu pentru că orice prietenă este o rivală, ci pentru că unele relații aparent apropiate ascund ani întregi de comparație.

Cel căruia ea a îndrăznit să îi spună „nu”. Cel căruia i-a pus o limită. Cel căruia nu i-a mai permis să profite de timpul, banii, disponibilitatea sau bunătatea ei. Pentru unii oameni, momentul în care nu te mai pot folosi este exact momentul în care „te-ai schimbat”.

Oamenii bârfesc și pentru apartenență. Nu au neapărat ceva personal cu femeia respectivă. Dar într-un grup în care apropierea se construiește prin comentarea și judecarea altora, bârfa devine moneda cu care îți cumperi locul " la masă"

Cei care au obișnuita de a relaționa în acest fel. Astăzi îți vorbesc despre ea, mâine îi vor vorbi ei despre tine. Dacă cineva îți oferă constant intimitatea altora drept divertisment, există o probabilitate serioasă ca și intimitatea ta să devină, la un moment dat, material de conversație.

Bârfa spune, într-adevăr, ceva despre persoana despre care se vorbește. Uneori poate conține chiar o critică justificată și ar fi infantil să presupunem că orice lucru neplăcut spus despre noi vine automat din invidie.

Dar felul în care un om vorbește despre altul spune enorm și despre el.

Un om matur poate spune: „M-a refuzat și m-a durut.”
Un om matur poate spune: „Are ceva ce mi-aș fi dorit și eu și observ că mă invidiază o parte din mine.”
Poate spune: „Am fost furios.”
Poate spune: „Am greșit.”
Poate spune: „Nu ne potrivim.”

Și poate spune toate acestea fără să distrugă reputația celuilalt.

De aceea, când auzi o bârfă, înainte să te întrebi dacă este adevărată, merită să mai pui câteva întrebări: Cine vorbește? Ce relație are cu persoana despre care vorbește? Ce s-a întâmplat între ei? Ce ar putea câștiga spunându-mi mie această poveste? Și, mai ales, de ce are nevoie ca eu să cred versiunea lui?

Pentru că uneori bârfa este informație.

Alteori este frustrare, gelozie, competiție, răzbunare, nevoie de validare sau o rană de orgoliu povestită frumos, până când începe să semene cu adevărul...

Burnout-ul din familie: femeia care îi salvează pe toți și se pierde pe sineO întâlnesc frecvent: femeia care se ocupă d...
25/07/2026

Burnout-ul din familie: femeia care îi salvează pe toți și se pierde pe sine

O întâlnesc frecvent: femeia care se ocupă de toate și de toți. Este mamă, soție, fiică, prietenă, angajată sau conduce propria afacere. Știe programul copiilor, ce trebuie cumpărat, ce factură trebuie plătită, cine are programare la medic, ce problemă are partenerul, ce au nevoie părinții și ce urgență a mai apărut la serviciu.

De cele mai multe ori nici nu și-a propus să ajungă aici. S-a întâmplat treptat, pornind chiar de la lucruri foarte firești: dorința de a ajuta, responsabilitatea și faptul că se descurcă.

„Lasă, fac eu, că termin mai repede.”

Și chiar termină mai repede. Problema este că spune asta de prea multe ori.

Face în locul copilului pentru că altfel trebuie să-i explice de trei ori. Preia o treabă a partenerului pentru că el nu o face când și cm consideră ea că trebuie făcută. Rezolvă problemele părinților înainte ca aceștia să încerce să găsească singuri o soluție. La serviciu preferă să facă ea decât să verifice după altcineva.

Pe termen scurt este eficient. Pe termen lung, sistemul începe să funcționeze prost.

Cei din jur se obișnuiesc că ea știe, își amintește, organizează și rezolvă. Încep să întrebe înainte să caute singuri soluția și să aștepte înainte să acționeze. Uneori nici măcar nu mai observă cât de multe face, pentru că a devenit normal ca ea să le facă.

Apoi apare inevitabil: „M-am săturat. Numai eu le fac pe toate!”

Și probabil chiar le face. Numai că aici merită pusă o întrebare incomodă: câte dintre toate aceste lucruri îi aparțin cu adevărat și câte sunt responsabilități pe care le-a preluat de la ceilalți?

Aici este una dintre capcanele rolului de Salvator. Cu cât salvezi mai mult, cu atât oamenii din jur au mai puține motive să învețe să se descurce fără tine.

La un moment dat, femeia nu mai este doar soție sau mamă. Devine managerul întregii familii. Și nu mă refer doar la muncile concrete, ci și la încărcătura mentală din spatele lor: ea trebuie să observe ce lipsește, să anticipeze ce urmează, să țină minte, să planifice, să verifice și, dacă ceva nu funcționează, să găsească repede altă soluție.

De aici până la epuizare nu mai este mult.

Începe să fie iritată de solicitări care înainte nu o deranjau. Nu mai are răbdare. Ar vrea să nu o mai întrebe nimeni nimic. Uneori nu mai vrea nici să fie atinsă. Viața sexuală poate deveni încă o solicitare pe lista unei zile deja pline. Dispare cheful de ieșit, de vorbit, de făcut lucruri pentru ea.

Și apare o frază pe care am auzit-o în multe forme:
„Aș vrea să plec undeva singură și să nu mai aibă nimeni nevoie de mine.”

Asta nu înseamnă neapărat că nu-și mai iubește familia. Poate însemna pur și simplu că este sătulă să fie permanent persoana de serviciu.

Iar soluția nu este să învețe să facă și mai eficient ceea ce deja face.

Soluția este să înceapă să dea înapoi responsabilitățile care nu sunt ale ei.

Asta presupune delegare, dar delegarea adevărată este mai dificilă decât pare. Nu înseamnă „fă tu, dar exact cm aș face eu, când aș face eu și după aceea verific”. Înseamnă să-l lași pe celălalt să se ocupe și să accepți că poate o va face diferit, mai încet sau chiar va greși.

Copilul care uită ceva va suporta consecința și data viitoare poate își va aminti. Partenerul care are o responsabilitate trebuie lăsat să o gestioneze. Colegul căruia i-ai delegat o sarcină trebuie să aibă și spațiul de a o duce la capăt.

Este greu pentru o persoană obișnuită să salveze să privească și să nu intervină. Dar exact acolo începe schimbarea.

Pentru că, dacă vrei ca oamenii de lângă tine să devină mai autonomi, trebuie să existe și loc în care să-și exerseze autonomia.

Uneori burnout-ul din familie nu apare numai pentru că femeia are prea multe responsabilități. Apare și pentru că, încet-încet, a ajuns să poarte responsabilitățile mai multor oameni.

Iar primul pas nu este să învețe cm să le ducă mai bine. Este să vadă pe care dintre ele le poate pune jos.

În încercarea de a se trata singuri, oamenii amână să se ducă la psiholog sau psihiatru Marea majoritate a oamenilor nu ...
24/07/2026

În încercarea de a se trata singuri, oamenii amână să se ducă la psiholog sau psihiatru

Marea majoritate a oamenilor nu ajung la psiholog sau la psihiatru în momentul în care începe problema.

Mai întâi încearcă să se descurce singuri.

Și folosesc ce au la îndemână.

📱 Telefonul.
📺 Serialele.
🎮 Jocurile pe CP.
🍷 Alcoolul.
🚬 Nicotina.
🍰 Mâncarea.
💊 Medicamente luate fără o evaluare adecvată.
🛍️ Cumpărăturile compulsive.
🎰 Jocurile de noroc.
🪂 Sexul ocazional.
💻 Munca dusă până la epuizare.
🏝 Drogurile.

De ce?

Pentru că toate pot face, pentru o perioadă, același lucru: schimbă starea psihică.

Nu rezolvă cauza anxietății, depresiei, singurătății, traumei sau stresului cronic, dar pot reduce temporar contactul cu ceea ce doare.

Omul anxios își ia telefonul și derulează până când nu-și mai aude gândurile.

Cel care nu poate dormi pornește un serial și adoarme cu televizorul deschis.

Cel singur petrece ore întregi pe rețelele sociale.

Cel tensionat bea seara „un pahar ca să se relaxeze”.

Cel deprimat caută zahăr, cumpărături, jocuri sau orice îi poate produce pentru câteva minute o schimbare de stare.

Cel care nu poate suporta liniștea își umple fiecare secundă cu stimuli.

Nu întotdeauna caută plăcerea.

Foarte des încearcă să nu mai simtă ceva.

Aici începe ceea ce putem numi, într-un sens larg, automedicație emoțională.

Creierul descoperă:
„Când fac asta, mă simt puțin mai bine.”

Și repetă.

Problema apare atunci când ceea ce inițial era o soluție de moment devine singura metodă de reglare.

Ai avut o zi grea → bei.
Ești anxios → intri pe telefon.
Te simți gol → mănânci.
Nu vrei să gândești → te uiți ore întregi la seriale.
Nu suporți ce simți → cauți următorul stimul.

Cu timpul, omul poate ajunge să trateze simptomul produs de o problemă cu un comportament care produce o altă problemă.

Și atunci apar dependența, izolarea, tulburările de somn, deteriorarea relațiilor, scăderea performanței și uneori agravarea problemei psihice inițiale.

De aceea, când întâlnim un comportament excesiv, întrebarea utilă nu este numai: „De ce nu se oprește?” Ci: „Ce reușește să nu mai simtă atunci când face asta?”

Pentru că uneori telefonul nu este problema.

Alcoolul nu a fost, la început, problema.

Mâncarea nu a fost problema.

Jocul nu a fost problema.

Au fost soluțiile găsite de om pentru o suferință pe care nu știa cm să o gestioneze altfel.

Doar că soluția de ieri poate deveni problema de astăzi.

Iar momentul în care omul cere ajutor nu este momentul în care „a eșuat să se descurce singur”.

Este momentul în care începe să caute o soluție care nu mai presupune să fugă de ceea ce simte, ci să înțeleagă, să trateze și să schimbe ceea ce îl face să sufere...

Anxietatea și depresia – când un creier sănătos încearcă să supraviețuiască într-un mediu toxicUneori, anxietatea și dep...
24/07/2026

Anxietatea și depresia – când un creier sănătos încearcă să supraviețuiască într-un mediu toxic

Uneori, anxietatea și depresia nu apar pentru că „este ceva în neregulă cu tine”, ci pentru că prea multe lucruri sunt în neregulă în jurul tău.

Trăiești într-o relație în care trebuie să fii permanent atent la ce spui. Lucrezi într-un mediu în care ești criticat, controlat, umilit sau suprasolicitat. Nu știi niciodată când va apărea următorul conflict. Ești responsabil pentru toată lumea. Nu ai voie să greșești. Nu te simți văzut, apreciat sau în siguranță. Spui „da” când ai vrea să spui „nu”. Îți înghiți furia, frustrarea, tristețea și nevoile pentru a păstra pacea.

Și, la un moment dat, corpul și creierul încep să protesteze.

Apare anxietatea.

Creierul învață că mediul este imprevizibil și începe să supravegheze permanent pericolul. Analizezi excesiv. Anticipezi. Verifici. Te temi că ai greșit. Îți imaginezi ce ar putea merge prost. Tresari ușor. Nu te mai poți relaxa nici atunci când aparent nu se întâmplă nimic.

Nu pentru că sistemul tău de alarmă este inutil, ci pentru că a fost obligat să funcționeze prea mult timp.

Anxietatea poate fi înțeleasă, în această situație, ca un sistem de protecție devenit hiperactiv: „Trebuie să fiu atent. Ceva se poate întâmpla.”

Dacă însă lupta durează luni sau ani și nimic din ceea ce faci nu pare să schimbe situația, poate apărea celălalt răspuns: retragerea.

Nu mai ai energie. Nu mai ai chef. Nu te mai bucură lucrurile care înainte îți făceau plăcere. Nu mai vezi soluții. Amâni. Te izolezi. Dormi prea mult sau prea puțin. Ai senzația că orice efort este enorm.

Depresia poate apărea, în anumite contexte, după perioade lungi de stres, neputință, pierdere, conflict sau lipsă de control. Sistemul care a încercat prea mult timp să lupte ajunge să economisească resurse și să se retragă.

De aceea, înainte să întrebăm doar:
„Ce este în neregulă cu această persoană?”
ar trebui uneori să întrebăm:
„Ce se întâmplă în viața acestei persoane?”
Cum arată relația ei de cuplu?
Cum este tratată acasă?
Cum arată mediul profesional?
Este respectată sau trăiește permanent sub critică și presiune?
Are voie să pună limite?
Poate spune „nu” fără să fie pedepsită?
Are timp pentru somn, odihnă, plăcere și relații?
Trăiește într-un mediu previzibil sau într-unul în care trebuie să fie permanent în gardă?

Pentru că uneori încercăm să tratăm exclusiv individul, în timp ce individul se întoarce în fiecare zi în mediul care îi reactivează simptomele.

Îl învățăm tehnici de respirație, dar îl trimitem înapoi lângă omul de care îi este frică.

Îl învățăm mindfulness, dar se întoarce într-un loc de muncă în care este umilit zilnic.

Îl învățăm să-și controleze anxietatea, deși poate că o parte din anxietatea lui îi spune ceva foarte important:
„Aici nu îmi este bine.”

Psihoterapia nu ar trebui să transforme omul într-o persoană capabilă să suporte la nesfârșit ceea ce îi face rău.

Uneori vindecarea înseamnă reglare emoțională.
Alteori înseamnă limite.
Înseamnă confruntare.
Înseamnă schimbarea unor relații.
Înseamnă plecarea dintr-un mediu profesional distructiv.
Înseamnă recuperarea autonomiei.
Înseamnă să încetezi să te adaptezi perfect la ceva profund nesănătos.

Desigur, anxietatea și depresia sunt fenomene complexe. Pot exista vulnerabilități biologice, factori genetici, boli somatice, modificări hormonale, traumă, pierderi, consum de substanțe și multe alte cauze. Depresia severă și tulburările anxioase necesită evaluare și, uneori, tratament psihiatric și medicamentos.

Dar existența acestor factori nu trebuie să ne facă să ignorăm mediul.

Nu orice simptom trebuie privit numai ca o defecțiune internă.

Uneori simptomul este și un mesaj.

Anxietatea poate spune: „Nu mă simt în siguranță.”
Depresia poate spune: „Nu mai pot continua în felul acesta.”

Iar întrebarea terapeutică importantă nu este doar:
„Cum facem să dispară simptomul?”
Ci și:
„Ce încearcă simptomul să ne spună despre viața pe care o trăiești?”

Pentru că uneori nu trebuie doar să liniștim alarma.

Trebuie să vedem de ce sună.

Address

Bdv. Luptătorilor, Nr. 56, Parter, Cabinetul 1, Sector 1, București
Bucureşti Sectorul 1
013307

Opening Hours

Monday 08:00 - 22:00
Tuesday 08:00 - 22:00
Wednesday 08:00 - 22:00
Thursday 08:00 - 22:00

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Dr.Psih.Roxana-Anca Macrin posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share