23/06/2026
Greul din psihoterapie
Despre transferul negativ și regresie
Ca psihoterapeut cred că nu e atât de greu să simți ce să spui, cât să accepți că poți greși. Că deseori nu știi.
Tot ce exprimăm e supus greșelii și e nevoie să fie prelucrat de analizand în felul lui. El/ea poate primi sau respinge, poate trăi pe moment sau mai târziu, elaborează în felul său. Își dă voie ca de la "acel ceva" lansat de specialist să creeze ceva al său, propriul insight (chiar și prin contrazicere/negare).
De asta indiferent câtă umanitate și subiectivism există în terapie, idealul rămâne cel al neutralității. Ceea ce aducem din noi e menit să creeze spațiu potențial dezvoltării. Nu să "hrănească" în mod sățios. Nu să sature. Nu să satisfacă.
Da, e greu și să alegi ce/când spui, dar nu asta cred că e cel mai greu. Fiindcă dacă rezonezi cu stilul bionian, te vei lăsa într-o reverie de ascultare "fără memorie și fără dorință" și vei putea să te conectezi de la inconștient la inconstient, vei exprima intuitiv.
Însă mai greu de atât cred că e să reziști intensităților care vin spre tine și e bine să vină spre tine, în transfer (proiectate asupra ta fiindcă ești perceput inconștient precum mama/tata/sora etc):
- furie, ură și revoltă;
- reproș, nemulțumire și tendință de anihilare;
- idealizare puternică sau transfer erotic;
- fuzionalitate care înfricoșează.
În perspectiva mea, psihoterapia bună nu înseamnă să rămâi în sfera maturității raționale, să porți o discuție matură cu celălalt, de la conștient la conștient. Asta nu e terapeutic. E o joacă și o pierdere de timp. Un podcast pe bani. O satisfacție cognitivă și atât.
În psihanaliză pacientul regresează emoțional spre zone mai infantile și deci stimulează în specialist să îi fie alături în regresie, regresând el însuși.
Dacă tu ca terapeut nu te poți lăsa dus acolo unde pacientul are nevoie, rămânând în același timp în zona realității, nu va exista o transformare profundă.
Să reziști atunci când ești adus în transferul negativ, când pacientul trece prin stări primitive de ură sau invidie, abia asta e reparator.
Fiindcă de cele mai multe ori cei care vin în terapie nu au avut un adult care să facă față, să "digere" și să transforme pulsiunile primitive intense, dureroase în unele mai ușor de trăit (elemente beta în elemente alfa, cm ar spune tot Bion), ci au fost forțați să refuleze masiv, să se cliveze, să își stimuleze o zonă intensă de sine fals.
Iar în terapie nevoile primare se întorc. Nevoia de reparație pune în "scenă" (re)trăiri din etapa de bebeluș și copil mic, creându-se un nou context de creștere.
În unele structuri transferul negativ poate surveni încă de la început, însă de cele mai multe ori el apare abia după ce pacientul a prins încredere. O lungă perioadă de timp acesta rămâne "drăguț și politicos", amabil, conciliant, rezilient, poate chiar "ascultător". Pare mai simplu așa, însă o astfel de relaționare nu va aduce creștere. Până când nu intervin momente de frustrare și revoltă, nu cred că există o transformare semnificativă. Dar pentru a ajunge acolo e un proces și o transformare în sine - faptul că un pacient și-a dat voie să exprime furie sau nemulțumire e deja un punct pozitiv pentru terapie! Chiar dacă nu e ușor pentru terapeut, cred că ar trebui să se bucure când se ajunge acolo.
Creșterea poate avea loc doar dacă de data aceasta terapeutul rezistă. Doar dacă el poate simți transferul și îl poate interpreta atunci când e potrivit. Doar dacă el nu mai fuge de răspundere (precum mama), nu neagă, nu se apără, ci REZISTĂ. Dacă își asumă propriile greșeli, limite reale și primește reproșurile fără să se disculpe. Fiindcă nu e doar despre mama, ci și despre el - perceput ca insuficient, de neîncredere, eșuând asemenea mamei (greșind real).
A rezista furiilor și revoltelor copilului (/pacientului) este cea mai bogată resursă de creștere, fiindcă duce la internalizarea unui obiect bun, constant. Creează capacitatea de reparație, dă încredere la interior că furia nu a dus la pierderea obiectului. Că individul poate fi el însuși fără să piardă ceva. Dă forță și curaj de a repara el însuși. E o unealtă extrem de valoroasă ce nu poate fi creată decât într-o astfel de relație suficient de bună. Este de fapt, fundația unui atașament mai sigur decât anterior.
Să îți dai voie să primești astfel de transfer nu e ușor. Va pătrunde în zonele tale cu angoase de abandon, în nevoia ta de a-ți proteja binele, în identitatea ta. Și e firesc să fie așa. E firesc să doară, e firesc să fie greu.
Cred că ești un psihoterapeut bun dacă îți dai voie să fii uman și să simți că a fi rezistent pentru celălalt nu e ușor. Ba chiar poate fi copleșitor. Și ajută inclusiv această umanitate. Fiindcă de multe ori părinții au părut că rezistă prin negarea lor. Prin faptul că nici măcar nu ascultau vreo doleanță. Erau imuni pentru că nu puteau trăi real ceea ce vine spre ei, fiind ei înșiși disociați și prinși în propria neputință.
Dar terapeutul se presupune că a lucrat mult încât nu doar sa tolereze atacul și să îi reziste, ci și să îl primească așa cm e: cu forța și durerea lui. Fără să abandoneze și fără să pedepsească.
Și nu ai cm sa faci asta dacă în propriul proces nu ai regresat și nu ai fost conținut la rândul tău cu toate pulsiunile ostile și nevoile primare intense. Dacă cineva nu ți-a rezistat cândva cu tot ceea ce erai tu e imposibil să reziști la rândul tău pentru un altul, într-un mod sănătos. Cineva care nu a lucrat suficient în analiză sau la nevoie nu revine într-un proces terapeutic se va disocia în rol de terapeut, va fugi de transferul intens, se va refugia în reverie/negare și nu va fi de real folos.
De fapt, astfel de terapii nu vor permite regresia, analizandul rămânând într-o zonă defensivă, rațională și schimbând eventual aspecte doar la suprafață. Alteori se vor produce regresii, dar terapeutul va claca/abandona procesul.
Fără regresie, nu cred că există transformare!
A îți da voie să regresezi și să trăiești dureri emoționale intense presupune forță psihică și susținere reală. Poți face asta mai ales atunci când se simte că terapeutul îți permite și creează spațiu regresiei. Fiindcă a fost și el acolo. Fiindca te poate duce acolo. Poți face asta doar dacă te lași. În ritmul tău.
Altfel rămâneți amândoi într-o joacă deșteaptă, cognitivă și aparent satisfăcătoare în care...nu se întâmplă de fapt nimic.
Pacienții nu au nevoie de psihoterapeuți deștepți mai ales, ci umani și rezistenți, capabili să îi ducă prin durerile lor fără a se disocia. De asta analiza personală e cea mai importantă resursă din formarea unui specialist, cu mult superioară teoriei.
