11/05/2026
„Domnule doctor, dar de la ce mi-a apărut tensiunea?”
Este una dintre cele mai frecvente întrebări. Și, paradoxal, una dintre cele la care devine foarte dificil de… răspuns simplu.
Pacientul are 50–60 de ani, este activ, poate nu fumează sau poate „doar puțin”, nu se simte bolnav și este sincer mirat că are hipertensiune. Și caută o cauză clară. Ceva concret- cafeaua? stresul? sarea din ultimele luni? o perioadă mai agitată?
Ar vrea să existe un vinovat unic, pe care dacă îl elimină, problema dispare.
Doar că, în neta majoritate a cazurilor, lucrurile nu funcționează așa.
În peste 90–95% dintre situații, hipertensiunea este ceea ce numim „primară” sau “esențială”. Asta nu înseamnă că nu are cauză. Înseamnă că nu are o singură cauză. Este rezultatul mai multor mecanisme care se adună în timp și se întrețin reciproc. Unele țin de genetică, altele de stil de viață, altele de “îmbătrânirea” și rigidizarea vaselor, altele de felul în care rinichiul reglează sodiul și apa. Niciunul, luat separat, nu explică totul. Împreună, însă, duc la același rezultat: tensiune crescută în mod susținut.
Și mai important este ce se întâmplă după ce hipertensiunea a apărut.
Chiar dacă la început a existat un factor declanșator (poate acum 10 ani, poate ceva ce nici nu mai este prezent) odată instalată, hipertensiunea începe să se întrețină singură.
Presiunea crescută afectează vasele mici din rinichi, inclusiv acele structuri fine care filtrează sângele. La nivel microscopic apare o suferință cronică, subtilă, dar constantă. Rinichiul „interpretează” această situație ca pe un deficit de perfuzie și reacționează ca și cm organismul ar avea nevoie să crească presiunea-tensiunea.
Așa se activează sisteme hormonale care, în mod normal, sunt utile - dar aici devin parte din problemă. Crește producția de angiotensină și aldosteron, se reține mai mult sodiu și apă, vasele se contractă, iar tensiunea urcă și mai mult. Este un cerc vicios care se închide și se autoalimentează.
Din acel moment, nu mai vorbim despre o cauză inițială. Vorbim despre un mecanism care merge singur.
𝗔𝘀𝘁𝗮 𝗲𝘅𝗽𝗹𝗶𝗰𝗮 ș𝗶 𝗱𝗲 𝗰𝗲 𝗶𝗱𝗲𝗲𝗮 𝗱𝗲 „𝘁𝗿𝗮𝘁𝗮𝗺𝗲𝗻𝘁 𝘁𝗲𝗺𝗽𝗼𝗿𝗮𝗿” 𝗻𝘂 𝗳𝘂𝗻𝗰ț𝗶𝗼𝗻𝗲𝗮𝘇𝗮. Mulți pacienți speră că vor lua medicamente câteva luni, după care „se vindecă”. În realitate însă, tratamentul nu este un pansament pus peste o problemă trecătoare. Este modul prin care întrerupem acest cerc vicios. Fără el, mecanismele care întrețin hipertensiunea revin la intensitatea lor inițială.
Există, desigur, cazuri rare în care hipertensiunea are o cauză unică și clară - anumite boli endocrine, afecțiuni renale specifice, malformații vasculare et caetera. Dar, dacă ați fost atenți la cifrele anterioare, ele reprezintă doar 5% din totalitatea hipertensiunilor, hai, maxim 10%, ca să fim darnici. Acestea apar mai ales la vârste mai tinere sau au semne particulare care le diferențiază. Dar ele reprezintă o minoritate.
Pentru majoritatea oamenilor, hipertensiunea nu este o problemă care „a apărut de la ceva” și poate fi ștearsă simplu. Este rezultatul unei adaptări greșite a organismului în timp, care odată pornită, se autoîntreține.
De aceea, întrebarea corectă nu este doar „de la ce am făcut tensiune?”.
Ci mai ales: „cum o ținem sub control pe termen lung?” și “cum eliminăm sau măcar limităm complicațiile hipertensiunii pe termen lung?”
