01/09/2026
HIPNOZA: ÎNTRE SUGESTIE, AUTONOMIE ȘI CONSTRUCȚIA EXPERIENȚEI
Hipnoza ocupă un loc particular în psihologie deoarece aduce în aceeași discuție procese precum atenția, sugestibilitatea, percepția, memoria și controlul voluntar.
În spațiul public, ea este frecvent prezentată fie ca o formă de control asupra unei persoane, fie ca o simplă tehnică de relaxare.
Ambele reprezentări sunt reductive.
În literatura psihologică actuală, hipnoza este asociată cu o focalizare particulară a atenției și cu o capacitate crescută de răspuns la sugestii. Natura exactă a fenomenului rămâne însă discutată: unele modele pun accentul pe modificarea stării de conștiință, în timp ce altele explică experiența hipnotică prin procese cognitive și contextuale legate de atenție, așteptări și răspunsul la sugestie. (APA)
Un aspect important este că sugestibilitatea hipnotică nu este sinonimă cu credulitatea, lipsa discernământului sau slăbiciunea psihologică.
Oamenii diferă în mod semnificativ în ceea ce privește răspunsul la sugestiile hipnotice, iar această variabilitate constituie unul dintre rezultatele consistente ale cercetării asupra hipnozei. (PubMed)
De aici apare una dintre întrebările centrale:
Ce se întâmplă cu autonomia unei persoane atunci când răspunde la sugestie?
Răspunsul nu este că voința este pur și simplu „oprită”.
Hipnoza nu transformă persoana într-un receptor pasiv al comenzilor și nu îi transferă automat controlul psihologic către hipnotizator.
În același timp, sugestia poate produce modificări reale ale experienței și comportamentului. Cercetarea experimentală a demonstrat, în anumite condiții și mai ales la persoanele cu niveluri ridicate de sugestibilitate, modificări ale percepției, atenției și unor procese cognitive. (APA)
Această aparentă contradicție este, de fapt, una dintre cele mai interesante caracteristici ale fenomenului:
o persoană poate experimenta o schimbare semnificativă fără ca aceasta să presupună abolirea controlului voluntar.
În psihoterapie, această proprietate poate fi utilizată terapeutic. Hipnoza poate fi integrată în anumite intervenții clinice, în funcție de obiectivele terapeutice și de caracteristicile persoanei, existând dovezi pentru anumite aplicații, inclusiv în managementul durerii și ca adjuvant în unele intervenții psihologice. (APA)
Dar există o limită importantă, mai ales atunci când discuția trece din spațiul clinic în cel judiciar:
hipnoza nu trebuie confundată cu o metodă de recuperare fidelă a amintirilor.
Memoria umană este un proces reconstructiv, nu o înregistrare care poate fi redată intact atunci când este accesat mecanismul potrivit.
Cercetările asupra hipnozei și memoriei au arătat că o creștere a cantității de informație relatată nu înseamnă în mod necesar o creștere a acurateței. În anumite condiții, sugestia hipnotică poate favoriza apariția unor amintiri false și poate crește încrederea persoanei în relatarea acestora. O analiză recentă a literaturii experimentale asupra cercetărilor lui Steven Jay Lynn a concluzionat că hipnoza nu a îmbunătățit acuratețea reamintirii și, în unele studii, a crescut raportarea unor evenimente care nu avuseseră loc. (PubMed)
Pentru psihologia judiciară, implicația este esențială:
intensitatea unei amintiri și certitudinea cu care este relatată nu constituie, prin ele însele, criterii suficiente pentru stabilirea veridicității sale.
Această distincție între experiența subiectivă și acuratețea factuală trebuie păstrată cu atât mai riguros atunci când informația obținută poate influența o evaluare clinică, o investigație sau o procedură judiciară.
Dintr-o perspectivă psihodinamică, putem merge chiar mai departe.
Faptul că un conținut este dificil de accesat conștient nu înseamnă automat că reprezintă o amintire reprimată care poate fi recuperată prin tehnica potrivită.
Inconștientul nu este o arhivă secretă.
Iar terapeutul nu este un investigator al trecutului psihic al pacientului.
Într-un demers psihoterapeutic riguros, obiectivul este înțelegerea și elaborarea experienței psihice, nu producerea unei narațiuni care să corespundă unei ipoteze formulate anterior.
De aceea, hipnoza merită discutată dincolo de mitologia ei.
Nu ca instrument de „control al minții”.
Nu ca metodă de acces garantat la inconștient.
Și nici ca procedură de recuperare a adevărului ascuns în memorie.
Ci ca fenomen psihologic complex, aflat la intersecția dintre atenție, sugestie, experiență subiectivă, procese cognitive, autonomie și relația interpersonală.
Iar cu cât implicațiile sunt mai mari, cu atât este mai important să distingem ceea ce persoana simte, ceea ce își amintește, ceea ce interpretează și ceea ce poate fi susținut prin date independente.
