09/05/2026
„Tristețea care nu se exprimă prin lacrimi face alte organe să plângă.”
Uneori, omul nu plânge pentru că nu simte.
Plânge mai puțin tocmai pentru că simte prea mult.
Sunt dureri pe care le înghițim.
Le ascundem.
Le minimizăm.
Le acoperim cu muncă, cu grijă pentru ceilalți, cu zâmbete, cu „sunt bine”, cu „nu am timp acum să mă prăbușesc”.
Dar ceea ce nu se exprimă nu dispare.
Tristețea neplânsă rămâne în corp.
Se poate transforma în oboseală, tensiune, nod în gât, apăsare în piept, insomnii, iritabilitate, dureri fără explicație clară sau o stare continuă de gol interior.
Corpul începe să spună ceea ce sufletul nu a avut voie să rostească.
De multe ori, am fost învățați să fim puternici.
Să nu deranjăm.
Să nu ne plângem.
Să trecem peste.
Să fim raționali.
Să nu facem „dramă”.
Dar lacrimile nu sunt slăbiciune.
Sunt o formă de eliberare.
Sunt limbajul firesc al unei dureri care caută ieșire.
A plânge nu înseamnă că ai cedat.
Înseamnă că nu te mai abandonezi pe tine.
Înseamnă că îi dai voie sufletului să respire.
Vindecarea nu începe întotdeauna cu soluții.
Uneori începe cu o lacrimă lăsată să curgă, cu o durere recunoscută, cu un adevăr spus cu voce joasă:
„M-a durut.”
„Mi-a fost greu.”
„Am obosit.”
„Nu mai pot să țin totul în mine.”
Și poate că, atunci când sufletul începe să plângă, corpul nu mai este nevoit să o facă în locul lui.
Psiholog Roxana-Anca Simionescu
