29/04/2026
𝐔𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮𝐫𝐢 𝐧𝐞 𝐯𝐢𝐧𝐝𝐞𝐜𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐚𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐬̦𝐭𝐢𝐦 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 𝐫𝐚̆𝐧𝐢𝐭̦𝐢. 𝐃𝐚𝐧𝐬𝐮𝐥 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐦𝐢𝐧𝐞, 𝐮𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐞𝐥𝐞. 𝐀𝐳𝐢, 𝟐𝟗 𝐚𝐩𝐫𝐢𝐥𝐢𝐞, 𝐞 𝐳𝐢𝐮𝐚 𝐥𝐮𝐢.
Am avut anxietate înainte să știu că se numește așa. Prin anii '90, nu exista încă acest cuvânt în vocabularul comun. Erau doar senzații: nod în piept, gânduri catastrofizante, o neliniște constantă și scenarii care nu se mai opreau. Nu știam că se poate face ceva, că trebuie să îi dau atenție. Pur și simplu am trăit cu ea. Și pentru că nu am știut să mă uit la ea, a crescut constant, atingând un vârf între 20 și 25 de ani.
Și tot fără să știu ce fac, am eliberat o mare parte din ea prin dans.
Fac parte din generația Y sau Millenials. Era o rutină să frecventez cluburile aproape în fiecare weekend. Îmi plăcea enorm — muzica, mișcarea, abandonul acela necontrolat în care corpul știa unde să meargă fără ca mintea să intervină. Nu o făceam ca terapie. Nu știam că e terapie. Dansam pur și simplu, pentru că ceva în mine cerea asta. Dansam mult. Dansam intens. Dansam ca și cm îmi scuturam din corp tot ce nu puteam spune. Astăzi știu. Nu era doar distracție. Era un sistem de auto-reglare.
Dansul nu eliberează doar tensiunea fizică acumulată — deși și asta e considerabilă.
Eliberează ceea ce mintea nu poate procesa: frica difuză care nu are explicație, emoțiile reprimate care nu au avut spațiu, furia „nepermisă”, tristețea care nu a fost plânsă, dorul care nu știa spre cine să se îndrepte, nevoia de control care se rigidizează în corp.
Eliberează expresia artistică, acel strat din noi care nu gândește, ci creează — și care, în anxietate, este primul care se blochează.
Corpul nu uită. Corpul stochează. Și apoi… cere să fie mișcat.
Fără să știu, îmi echilibram prin dans sistemul nervos.
Neuroștiințele confirmă azi ceea ce corpul știa intuitiv: mișcarea ritmică activează nervul vag și facilitează trecerea din starea de alertă simpatică — cea în care trăiește anxietatea — în starea de reglare parasimpatică. Dansul reduce nivelul de cortizol, stimulează eliberarea de dopamină și serotonină și, prin mișcarea bilaterală, integrează emisferele cerebrale.
Prin dans stimulezi nervul vag, ajuți sistemul nervos să iasă din „luptă sau fugi”, creezi o alternanță sănătoasă între activare și relaxare.
Cu alte cuvinte, îți înveți corpul că e în siguranță fără să-l convingi mental.
Bessel van der Kolk, în The Body Keeps the Score, documentează cm traumele și anxietatea cronică sunt stocate în corp — și cm intervențiile care implică mișcarea sunt adesea mai eficiente decât cele exclusiv verbale. Corpul nu uită. Dar poate fi adus înapoi.
Astăzi, copiii mei merg la dans. De ce? Pentru că știu, din propria experiență, că un corp care a învățat să se miște liber are o resursă în plus care să îl ajute să navigheze armonios prin viață.
De aceea, în anxietate, nu e suficient să „înțelegi”.
Trebuie să miști ceea ce ai înțeles. Și nu orice mișcare face asta.
Sala disciplinează. Artele marțiale structurează. Dar dansul… dansul te eliberează.
Pentru că are ceva ce celelalte nu au întotdeauna: libertate, expresie și creație.
Dansul nu cere performanță. Cere prezență.
Și asta mi se pare, privind în urmă, extraordinar — că undeva în noi, corpul știa. Chiar și când mintea era pierdută.
Undeva pe drum, am învățat să nu mai avem încredere în ce simțim dacă nu putem explica de ce. Am înlocuit senzația cu analiza. Impulsul cu cercetarea.
Poate că nu avem nevoie de mai multă informație.
Poate avem nevoie să ne amintim că știm.
Că am știut întotdeauna — înainte să cerem voie de la rațiune.
