07/09/2026
Gânduri dintr-o întâlnire de azi
Când anxietatea se liniștește, înseamnă că terapia s-a încheiat?
Uneori, oamenii ajung în terapie atunci când corpul nu mai poate duce ceea ce mintea încearcă de mult timp să controleze.
Anxietatea devine intensă. Apar palpitații, senzații corporale greu de înțeles, teamă, neliniște, verificări repetate, scenarii despre ceea ce s-ar putea întâmpla. Uneori frica este atât de puternică încât persoana caută în repetate rânduri ajutor medical, pentru că senzația de pericol este cât se poate de reală.
Apoi începe terapia.
După câteva întâlniri, lucrurile se pot liniști.
Corpul nu mai strigă la fel de tare.
Anxietatea scade.
Persoana începe din nou să funcționeze.
Și apare firesc întrebarea:
„Dacă mă simt mai bine, mai este nevoie să continui?”
Uneori, nu.
Există procese terapeutice scurte care își ating obiectivul și se pot încheia.
Dar alteori, liniștirea simptomului reprezintă doar primul strat al procesului.
Pentru că, dincolo de atacul de anxietate, putem începe să descoperim o întreagă organizare interioară construită în jurul siguranței:
nevoia de a anticipa ce se poate întâmpla,
dificultatea de a tolera incertitudinea,
hipervigilența,
nevoia de control,
tendința de a verifica,
responsabilitatea excesivă pentru starea celorlalți,
dificultatea de a rămâne lângă emoția cuiva fără să simți că trebuie imediat să o oprești.
Și uneori aceste mecanisme devin foarte vizibile tocmai în relația cu propriii copii.
Un copil plânge atunci când părintele pleacă.
La nivelul copilului poate fi protest, dor, frustrare, o dificultate firească de adaptare sau nevoia de timp pentru a construi siguranță într-o situație nouă.
Dar în interiorul părintelui se poate activa cu totul altceva:
„Suferă.”
„I se întâmplă ceva.”
„Nu pot să-l las așa.”
„Trebuie să fac ceva.”
„Dacă plec, înseamnă că îl abandonez?”
„Dacă nu sunt acolo, cine îl protejează?”
Și din acel moment nu mai răspundem d
oar copilului din fața noastră.
Răspundem și propriilor noastre frici.
Uneori răspundem unor experiențe mai vechi în care ne-am simțit neputincioși.
Alteori unor momente în care am simțit că nu am fost suficient de prezenți, că am făcut o alegere greșită sau că nu am reușit să protejăm pe cineva așa cm ne-am fi dorit.
În terapie, una dintre diferențierile importante poate deveni aceasta:
Ce îi aparține copilului și ce se activează în mine atunci când copilul are o emoție dificilă?
Pentru că plânsul copilului și anxietatea părintelui nu sunt același lucru.
Copilul poate fi trist și, în același timp, în siguranță.
Poate protesta și, în același timp, poate construi treptat o relație de siguranță cu bunicul, bunica, tatăl, educatoarea sau un alt adult apropiat.
Poate să-mi simtă lipsa fără ca această lipsă să fie abandon.
Iar eu, ca părinte, pot simți neliniște fără să fiu obligat să o transform imediat într-o acțiune.
Aceasta este una dintre marile diferențe pe care le putem construi în terapie:
nu dispariția emoției, ci capacitatea de a nu mai reacționa automat la ea.
Să pot spune:
„Îmi este greu să-l aud plângând, dar pot rămâne aici cu ceea ce simt.”
„Nu știu exact cm vor decurge următoarele zece minute și pot tolera acest lucru.”
„Nu trebuie să controlez fiecare detaliu pentru ca lucrurile să fie în siguranță.”
„Pot să disting pericolul real de alarma pe care o produce propriul meu sistem nervos.”
Și mai există un nivel.
Anxietatea nu trăiește întotdeauna într-o singură persoană.
Într-o familie, ea poate circula.
Un părinte se teme, celălalt îl liniștește.
Copilul protestează, unul dintre părinți se activează, celălalt preia situația.
Adulții încearcă să împiedice orice plâns, iar copilul învață, fără ca cineva să-și propună acest lucru, că emoția lui mobilizează întregul sistem familial.
Nu pentru că cineva „greșește”.
Ci pentru că fiecare încearcă, cu propriile resurse, să restabilească siguranța.
De aceea, uneori terapia începe cu:
„Vreau să nu mai am anxietate.”
Și, după ce anxietatea se reduce, ajunge într-un loc mult mai profund:
„Vreau să înțeleg de ce am nevoie atât de mult să controlez.”
„De ce îmi este atât de greu să nu știu.”
„De ce emoțiile celor pe care îi iubesc devin atât de repede responsabilitatea mea.”
„De ce plânsul copilului meu activează în mine o alarmă atât de puternică.”
„Și cm pot să nu transmit mai departe, fără să vreau, propriile mele frici?”
Poate că unul dintre momentele cele mai importante ale unui proces terapeutic este chiar acesta:
când nu mai lucrăm doar pentru ca simptomul să dispară, ci începem să înțelegem ce încerca el să ne arate.
Pentru că liniștirea este importantă.
Dar uneori, după liniștire, începe adevărata întâlnire cu noi înșine.
Tu ce observi că se activează în tine atunci când cineva pe care îl iubești suferă, plânge sau se îndepărtează?
Poți rămâne lângă emoția lui fără să simți imediat că trebuie să o controlezi, să o oprești sau să o repari?
Mereu aproape de tine, Mia
Your Power Reset
